Pocăință floare rară

Pocăință floare rară,
Cu mireasmă-mbietoare,
Înflorită-n vremuri grele,
Dar și-n cele de sub soare,
De ce astăzi ești tu ruptă,
De acei ce nu te știu,
Care vor să te conducă,
Înspre mijloc de pustiu.

Vor să fii asemănată,
Cu ce tu nu poți a fi,
Căci pustiul... este lumea,
Care vrea a te zdrobi,
E mereu ea sclipitoare,
Cu plăcerile lumești,
Însă tu ești ca o floare,
Ce mireasmă dăruiești.

De ce astăzi pocăință,
Din petalele ce ai,
Rup acei ce-n viclenie,
Vor ca să ajungă-n Rai,
Care calcă doar pe ele,
Căci pe flori ei își doresc,
Ca să urce către locul,
Cel divin... Dumnezeiesc.

Merg pe drumuri fără pietre,
Vor să te conducă ei,
Fără cruce, rugăciune,
Fără Domn... cu dumnezei,
Pocăință de ce oare,
Să te veștezești ei vor,
Ca să aibă fiecare,
Astăzi... pocăința lor.

De ce taie ei din tine,
Tot ce este mai frumos,
Lacrimile de durere,
Suferința lui Hristos,
Și sădesc neghina care,
Bobul greu vrea a-l usca,
Să nu spună niciodată,
Cum crescu pe calea ta.

De ce-apleacă ei privirea,
Ce mereu doar te-a udat,
Ca să fii ca prima oară,
În cuvânt cum te-a lăsat,
Cel care demult pe-o cruce,
Pentru noi El s-a jertfit,
Când murea în chinuri grele,
Nouă ni te-a dăruit.

Peste tot ești azi vestită,
După multe-nțelepciuni,
Unele prin har din ceruri,
Însoțite de minuni,
Altele adesea pline,
De dorințe pământești,
De păreri... căci tu în ele,
Niciodat nu te zărești.

Dar să știi că sunt pe lume,
Suflete ce ar dori,
Să te aibă-ntotdeauna,
Doar pe tine-oriunde-ar fi,
Inimi ce sunt doritoare,
Doar prin tine-a exista,
Căci tu ești calea curată,
Către-mpărăția Sa.

Tu rămâi mereu o floare,
Înflorită pe pământ,
Înrădăcinată-ntruna,
În al Domnului cuvânt,
Ca să tacă cei ce-ntruna,
Vor pe tine-a te schimba,
După placul lor căci nu e,
Împlinită voia Sa.

Să păstrezi a ta mireasmă,
Pentru cei ce își doresc,
A te mirosi pe tine,
Să nu ai miros lumesc,
Să rămâi mereu divină,
Să rămâi doar un mister,
Căci doar tu ești calea sfântă,
Pocăință... către cer.
Amin