POCĂINŢĂ

POCĂINŢĂ

Dacă Iov în suferinţă
El, cel drept, curat şi bun
s-a smerit, cu pocăinţă,
eu ce-aş mai putea să spun ?!

„Doamne, scârba mă cuprinde
viaţa mea când mi-o privesc!
Inima din piept mi-o vinde
Unui crud stăpân lumesc.

Plânge sufletul în mine.
Viaţa-mi este un prăpăd.
Eu am auzit de Tine,
Însă astăzi Te şi văd,

Cum înduri, întins pe cruce,
Grea, osânda lumii-ntregi,
Să mă poţi în ceruri duce
Şi de Tatăl să mă legi.

Şi prin gânduri, şi prin fapte,
Şi prin vorbe fără har,
Eu Te-am arestat în noapte,
Pe furiş, ca un tâlhar.

Şi Te-au dus la Judecată
Poftele din viaţa mea
Care Ţi-au făcut deodată
Crucea-n spate şi mai grea.

Doamne, Ţi-am lovit şi coasta
Ca acel sutaş roman.
Dar n-a fost destul aceasta,
Ci Ţi-am fost mereu duşman

Tu-ai dorit să chemi Pământul
Către Cer cu-adevărat.
Eu făcând-o doar pe sfântul
Planul, Doamne, Ţi-am stricat.

Le-am cerut doar fapte bune
Nu credinţă-n Jertfa Ta,
Sfânta harului minune
Care-i poate transforma.

Ei să moară şi să-nvie
Prin efort de Prometeu.
Dar această erezie
i-a îndepărtat mereu.

Astăzi plâng şi-Ţi cer iertare
Pentru lucrul meu greşit
Când, fugind de încercare,
Crucea eu mi-am ciopârţit.

N-am văzut, vestind Cuvântul,
Baricadele cum cad.
Mulţi au întâlnit mormântul
Şi s-au dus direct în iad.

Nu am stat prea mult în rugă
Pentru sufletele lor
Să le fiu umila slugă
Prin Cuvântul salvator.

Viaţa mea voia s-alinte,
Pentru Tine, vechiul om,
Sub blestemul Legii sfinte
Cel din Deuteronom.

Dar acum privesc cu silă
Spre religiosu-mi trai
Şi, Te rog, un strop de milă
Din Oceanul Tău să-mi dai.

Cât m-am încrezut în mine
Ca să aflu-al vieţii rost
Nu am strâns decât ruşine:
Doamne, cât de orb am fost!!

Astăzi prind a înţelege
Că m-ai vrut cu Tine-n rând
Ca să fiu nu rob, sub Lege,
ci-al Tău fiu smerit şi blând.