Pocăința

„Pocăința” nu-i o glumă,
Ea e o faptă bună
Ce te duce sus în cer,
Dacă Biblia o trăiești.

„Pocăința” adevărată
Nu judecă, nu destramă,
Ea iubește pe păcătos
Și-l îndreaptă-nspre Hristos.

„Pocăința” la întâmplare
Ea se dă mare,
Se bate cu pumnul în piept,
Căci tu mare pocăit ești.

Dar vai de tine, judecat vei fi
De mândria ce în inimă o ții,
Că de ești pocăit cu adevărat,
Taci din gură și ești smerit.

„Pocăința” cea de formă
Se rujează, se machiază,
Fuste mini, decolteu poartă
Și mai trage câte un ochi

La un frate căsătorit,
Dar vai de tine,
Mare preț vei plăti
Dacă desparți familii.

„Pocăința” cea trufașă
Ea de-a pastorul se joacă,
Vorbește doar de bani și bogați,
Mașini scumpe, vile cât mai multe.

Dar vai, amar va plânge
Când în cer va vrea să intre,
Dar nu va putea,
Căci Cuvântul nu l-a trăit.

„Pocăința” cea ușoară
Mulți o au în inimi,
Ea trăiește cum dorește,
Își face propriile tradiții.

Dar vai de ea va fi,
Căci în cer nu va putea fi,
Închinându-se la sfinți
Și pupând oameni morți.

Ia bine seama și alege
Ce pocăit vrei să fii:
Aplaudat, lăudat și iubit
Sau batjocorit și smerit

Pentru Hristos hulit,
Căci pocăința ta se vede
De la mare depărtare,
Cum în Biblie e vestit.