Ploaia harului din ceruri

Ploaia harului din ceruri,
Cântă o cântare vie
Ca să fim plini de iubire,
Când vom trece prin pustie.

Și lucrarea cea măreață,
O privim fără-ncetare,
Ea ne dă mereu putere,
Din puterea Lui cea mare.

Ochii Domnului din ceruri,
Peste cei fără prihană,
Se aștern... să nu cunoască,
Timpul cel târziu de toamnă.

Să nu știe nici mânia,
Cea a marii... nici de vânt,
Nici de valul ce își are,
Drumul către un adânc.

Peste inima înfrântă,
Lasă cerul revărsare,
Oasele i le păzește,
Inima de răzbunare.

Căci iubit este de Domnul,
Cel cu inima zdrobită,
Îi dă zile fericite,
Viață fără de risipă.

Îi dă seri de-nviorare,
Nopți ce-s pline de lumină,
Căci El stă mereu de veghe,
Pentru inima senină.

Pentru inima curată,
Pentru sufletul curat,
Luptă Domnul pân-la capăt,
Luptă El neâncetat.

Este drept mereu în toate,
Cu acel neprihănit,
Ploaia binecuvântată,
Udă bobul încolțit.

Prin zăduf chiar de va trece,
Nu va fi de el atins,
Căci acel ce stă cu Domnul,
Nu poate să fie-nvins.

El va fi zidit pe stâncă,
Doar prin adevărul Său,
Va rămâne în picioare,
E lăstar din Dumnezeu.

Cel din El care se naște,
Niciodat nu va pieri,
Va cunoaște veșnicia,
Care nu se va sfârși.
Amin