Ploaia...

Ploaia

Când ploaia binefacătoare
Îşi varsă stropii reci de vânt,
Peste recoltele în aşteptare
Ce-şi iau hrana din pământ...
Natura atunci se-nviorează,
Copaci şi plante toate cresc
Câmpi de flori se-nveselesc
Sub soarele ce-i luminează.

E splendid totul, - minunat!
Oriîncotro ţi-ntorci privirea
Peisagii scumpe de-admirat
Procheamă în inimă iubirea,
Ea naşte dragostea de viaţă
Când de-a trăi şi de-a simţi,
Vrei să pricepi cum ea va fi
În ori ce scumpă dimineaţă,

Şi-ntotdeauna, după ploaie
Se strâng recoltele bogate,
Când secerea cu râvnă taie
Spicele în alb ce-s coapte,
Şi-i timp de sfântă bucurie
Când sunt puse în hambare
A celor ce-au făcut lucrare,
Semănând, cu trudă-n glie.

Şi, ca-n timpul ploii timpurii
Ce face spicul să crească,
Spre a-mpărţi mari bucurii
În timpul ce-i să rodească,
Se completează bobul greu:
Un caracter ce-n veşnicie
Simbol în Ploaia cea Târzie
Va preamări pe Dumnezeu.

Flavius Laurian Duverna
13 august 2008