Pleacă-te, române!

Pleacă-te, române!

Gros-a lacrimă iuțimii vină
s-a prelins pe capul plin de colb şi tină.
Şi se-ntorc țăranii arşi, cărând o sapă,
sperând la un mai bine de pâine, unt şi ceapă...

Pe dealuri vii, frumoase, scăldate ca în basme,
Coboară ciobanii... Statui ca de fantasme...
din oi se-aud numai talăngi
purtate-n vânt de aur nişte crengi...

Sunt oameni paşnici, ce vor doar liniştire
să-și aibe-n casa de lut şi papură subțire,
să li se lase țara, şi sapa, şi pământul,
să îl muncească-n tihnă, la Dumnezeu cu gândul...

Deschid de-odată ochii şi mă trezesc în vuiet
c-aud o țară-ntreagă cum geme fără sunet
în greaua apăsare de promisiuni deșarte,
în ură şi orgolii, pămâturi-i furate...

România, mamă bătrână, abandonată,
țară de doruri, de veacuri furată... !
Îți pierzi încet culoarea, te stingi în amintire
şi-ajuns-ai pasul care tânjeşte nemurire...

România... mamă, ce ne-ai fost acasă,
ne-ai pus pe toți în rând la masă,
iar în pământul blid cu-o ceapă
întins-am toții mâna... şi un izvor de apă
ne-a desecat gâtul uscat de sapă...

Și ne-a făcut frați, purtând acelaşi nume,
Un sânge de român, oriunde-am fi în lume...

Dar nu-nțeleg acum, neclar-această ceață
de ură şi batjocuri ce mă lovesc în față
din alți români ce gâtul în sus și-l preaînalță...
E rușinos a spune că ești român în viață,
deși crescut ai fost cu pâine, unt şi ceapă...

E lăcomie multă, şi-un vultur egoism
ne tot scobește ochii, lăsându-i în rasism...
dar un rasism de-acasă,
În cei de-aceeași rasă...

Pleacă-te, române, revino la Scripturi,
zidește iarăși țara, strângând dărâmături,
Şi nu-ți lăsa bătrânii fominzi, la frimituri...
Renunță la orgolii, că-n ele vei muri
Şi tot pământul casei române te-a-nveli...

Smerește-te, odată, și-ntoarce-te la luptă,
la dragoste curată... şi chiar cu fața suptă
iubește adevărul și cumpăna dreptății,
renunță la mândrie, ca să trăim ca frații! ...

Preschimbă-ți astăzi ura și fruntea încruntată,
și uită egoismul, trezeşte-te odată! ...

Și dacă nu... Plecați mai bine...
Lăsați aici vieți și ruine
Căci chiar și-așa, curate de vor fi
Ca Phoenix din cenușă, vor reîntineri! ...

Merg pe stradă, vorbind românește,
dar îmi aud frații cum îmi răspund nemțește...
Și nu înțeleg cum, și cât vom rezista
la multă delăsare a ne asimila...
Că nici o specie-n lume nu-ucide specia lor
ca să-i piară-n nume c-a existat popor,
tacit de a închide filetele istorii
sfârșite fără lacrimi, dar și fără de glorii...

România, mamă bătrână, abandonată,
țară de doruri, de fiii tăi furată,
lăsată pradă sorții de fum și agonie,
curând se șterge totul și fi-vei... o istorie...


Grein, 19.04. 2020