PLÂNSUL OIŢEI

PLÂNSUL OIŢEI

Sunt copleşit de harul sfânt
Şi mult să plâng îmi vine
Că-n groapa-aceea de pământ
Tu m-ai găsit pe mine.

Eram oiţa Ta, Isus,
Dar am plecat din turmă,
Cu gândul rău şi nesupus,
Pe-a răzvrătirii urmă.

M-ai smuls din gura unui lup
Din haitele flămânde,
Din cei ce gardul stânii rup
Vânând oiţi plăpânde.

O, iartă-mă, Păstor iubit,
Că Ţi-am respins chemarea,
Fugind de câmpul înverzit
Ca să-mi aleg ponoarea!

Şi-am tot urcat, şi-am tot urcat,
Furiş lovind ciulinii.
Şi-n vale când m-am aplecat
Atunci m-au prins străinii.

Şi m-au lovit într-un picior
Rupându-mi chiar şi coasta.
Doar Tu, iubitul meu Păstor,
Îmi cunoşteai năpasta.

Când am scăpat de-acei copoi,
Am dat de-o văgăună
Cu apă multă şi noroi
Dar pe un cer cu lună.

M-ai căutat cu-atâta sârg
Pe căi întortochiate
Umblând pe jos din târg în târg
Prin anonime sate.

Dar eu zăceam în groapa rea
Şi tremuram de frică.
Priveam pe cer la câte-o stea
Şi o găseam prea mică.

Vai, ce departe-i cerul tot
De-adânca mea durere!
Să mă ridic cum am să pot
Când n-am nici o putere ?!...

Când într-o noapte-ncet plângând
Mi-era atât de foame
Am auzit un lup flămând
Din hainele infame.

Vai, Doamne, cum se-apropia!
Era ca un balaur
Ce nu văzuse dreapta Ta
Cu un toiag de aur.

Tu l-ai croit peste gâtlej.
Era chiar dimineaţa.
Iar lupul ca un val-vârtej
Fugea să-şi scape viaţa.

M-ai scos din groapa cu noroi,
Din neagra apă rece.
Din nou la turmă, prin zăvoi,
Mi-ai spus că rana trece.

Tot Tu mi-ai pus pe ea balsam
Şi, iat-o, vindecată.
De-atunci în suflet pace am
Pe pajiştea bogată.

Cu toată turma la izvor
Mă simt atât de bine.
Ce bun eşti Tu, o, blând Păstor
Din zările senine!

Tu viaţa din adânc mi-ai scos.
Rămân cu-ntreaga turmă.
Şi chiar pe drumul cel pietros
Îţi voi călca pe urmă.