PICTORUL

Pe pânza fără margini, pictase începutul,
Cu tainice porunci, chemase nevăzutul.

Culorile le-a dat, în mâini spre împlinire,
Și fiecărui om, i-a dat o rânduire.

Unora le-a dat vânt, să-l poarte peste zare,
Să miște-n taină lumea, cu blânda lui suflare.

Altora le-a dat marea, s-o țină în hotare,
Să-i cânte-adâncul viu, în valuri călătoare.

Unora le-a dat foc, să ardă și să crească,
Să fie-n întuneric, lumina Sa cerească.

Altora le-a dat lut, să-l urce-ntr-o zidire,
Și-n forme trecătoare, să-i dea dumnezeire.

La fiecare om, i-a dat o-nsărcinare,
Să-și ducă rostul dat, lucrând în ascultare.

Nimic nu-i rătăcit, din mâna ce-a pictat,
Și fiecare suflet, un rost și-a căpătat.

Iar lumea creștea lin, în dragostea din zări,
Când fiecare-și știe, lumina din chemări.

Și astfel, totdeauna, Pictorul rămânea,
În tot ce prindea viață, și-n tot ce se lucra.

Iar dacă fiecare, își știe rostul bine,
Tabloul prinde viață, în liniște deplină.

Când nimeni nu-și ascunde, chemarea în uitare,
Se leagă-n armonie, culori în ascultare.

Lucrarea astfel crește, sub mâna cea divină,
Un chip de frumusețe, din voia Lui deplină.

Când fiecare-și știe, și-și duce rostul dat,
Atunci întreg tabloul, e viu și minunat.
Amin