Peste mări îmi zboară gândul

Peste mări îmi zboară astăzi, în tăcere gândul meu,
Peste munți spre zări albastre, căutând tăcut mereu,
Locu-n care-ar vrea să fie, el un gând mai liniștit,
Căci în viață pân-acuma, niciunde nu l-a găsit.

Peste văile întinse, el aleargă ne-ncetat,
Dar în fața lui întruna, piedici a întâmpinat,
Multe valuri ce încearcă, să-i opreasc-al său avânt,
În necunoscut să-l ducă, în al mărilor adânc.

El pădurile străbate, foșnetul de frunze-l știe,
Arșița ce-i secetoasă, o cunoaște din pustie,
Căci a lui călătorie, peste tot ea a trecut,
A fost dus și-n locu-n care, astăzi nu este văzut.

El de lună și de stele, în răcoarea nopții trece,
De-a văzduhului furie, care este-atât de rece,
Căutând un loc în care, să se odihneasc-ar vrea,
Obosit de alergarea-n care lupt-a fost prea grea.

Și de-odată el zărește-o licărire-n depărtare,
Știe că în ea e pacea, și-acea liniște în care,
Dup-atâta alergare, negreșit o va găsi,
Locul căutat întruna, unde se va odihni.

Tot zburând în ea în grabă, a crezut că este-aproape,
Acea licărire care, ea a apărut în noapte,
Când dorea la ea s-ajungă, zborul său era oprit,
De cel rău, ca să nu fie, gândul care-i liniștit.

Dar a gândului dorintă, era ea atât de mare,
Străbătea ea orice luptă, ce-i dădea doar tulburare,
Căci din cer era văzut-acea dorintă ce ardea,
Și-o putere nevăzută, calea ea îi netezea.

Ooo... acea putere gândul, peste mări ea l-a purtat,
Ca să nu fie pe cale, el de valuri înecat,
Peste munți și văi întinse, mi-a dus gândul ea mereu,
L-a păzit și de săgeata, aruncată de cel rău.

El a fost purtat prin norii, ce de vânt au fost mânați,
Pe a gândului cărare, ca să fie aruncați,
Stropi de foc ca să-l oprească, din al său avânt grăbit,
Înspre locu-n care gândul, să ajungă și-a dorit.

Și de-odat-ajunse gândul, în lumina cea zărită,
În lumina cea visată, în acea de el dorită,
Nu doar liniștea găsise, și-acea pace ce-și dorea,
El găsi mai mult... iubirea, care nu o cunoștea.

Când pe ea a întâlnit-o, lacrimile l-au cuprins,
Căci în el un foc se-aprinse, ce era demult el stins,
Focul dragostei divine, ce pe el l-a înviat,
Dând-ui tot ce își dorise, tot ce el a căutat.

De când el a întâlnit-o, este-un gând mai liniștit,
Ce nu vrea ca să mai plece, să nu piardă ce-a găsit,
Să rămân-o veșnicie-n dragostea Lui gându-ar vrea,
În acea lumină-n care, a găsit iubirea Sa.