PESCUIREA MINUNATĂ

PESCUIREA MINUNATĂ

Într-una dintre zile, pe când stăteau pe mal,
Petru, Toma, Natanael, fiii lui Zebedei
Și alți doi ucenici împreună cu ei,
Priveau nostalgic marea ce n-avea niciun val.

„Azi mă duc să prind pește!”, a spus Petru în grabă.
„Mergem și noi cu tine!”, răspunsul a venit,
„Căci ne-a venit și nouă dorul de pescuit
Și stând aici pe țărm tot n-avem altă treabă.”

Și au plecat cu toții purtați de apa mării,
Corabia plutind se legăna în larg,
Cu pânze fâlfâinde legate de catarg,
Dădea pieptiș cu vântul până-n adâncul zării.

Dar s-au trudit degeaba până în zori de zi,
Căci nici măcar un pește în mreajă nu s-a prins,
Iar grupul de pescari, văzându-se învins,
Făcut-a cale-ntoarsă și spre țărm a pornit.

În boarea dimineții pe mal stătea Isus;
Uitându-se spre dânșii, lansează o-ntrebare:
„Copiii mei, să-mi spuneți: aveți ceva mâncare?”
„N-avem nimic!”, acesta fu tristul lor răspuns.

„În partea dreaptă mreaja acum s-o aruncați!”
A zis atunci „Străinul”, căci ei nu-L cunoșteau...
Că ar putea fi Domnul, niciunii nu gândeau,
Dar mreaja-au aruncat-o și-au fost profund mirați.

Nu mai puteau să scoată acel năvod din apă,
Căci iată era plin de pești și-au priceput
Că tainicul „Străin” era al lor Isus
Prin care pescuirea a fost îmbelșugată.

Au exclamat cu toții: „E Domnul!”, iar Petru a sărit
Voios în apa mării și a văzut pe jar
Pește pus deasupra și-alături pâine chiar,
Căci Domnu-i aștepta cu prânzul pregătit.

În dragostea-I eternă El încă mai așteaptă
Să vii la prânzul veșnic pe care l-a gătit,
Pe-acele țărmuri sfinte, dincolo de-asfințit,
În zorii dimineții, trecând de-a morții treaptă.

Divina bucurie va fremăta pe mal,
Căci Însuși Domnul Slavei va pregăti serbarea
Și-n sunet de trompete va-ncepe Sărbătoarea
Ce răsuna-va-n zare pe Marea de Cristal!