Pe un drum mergea odată...omul, ce plângea mereu

Pe un drum mergea odată, omul... ce mereu plângea,
Fața sa înlăcrimată, spre pământ se apleca,
Cu-ale sale zdrențuite, haine el pășea mereu,
Pe un drum fără salvare, era fără Dumnezeu.

Lăcomia îl orbise, în păcat îl împingea,
Dragostea de sine... ură, lui în inimă-i punea,
Și mândria cea prezentă-n față lui... ea ia adus,
Un hotar înalt și mare, despărțindu-l de Isus.

Tot mergând în amăgire, fără de puteri era,
Alergarea-n gol prin lume, ea mereu îl ratăcea,
Gol de pace-n căutare el era de ea mereu,
Neștiind că pacea este, sus în cer... la Dumnezeu.

Chinuit de multă trudă, când robea acest pământ,
De cel rău legat în lanțuri, era rătăcit și-n gând,
Era dus prin bezna rece, de oștirea celui rău,
Ca să îl îndepărteze de Isus... de Dumnezeu.

Încolțit de gura care, să-i dea drumul nu vroia,
Gura ce și azi răcnește, să ne-nghită ce ar vrea,
Era dus înspre pierzare, îl sleise de puteri,
Cel care lui îi deschise, înspre moarte doar... cărări.

Tot umblând prin lumea largă, pribegind pri ea mereu,
Într-o zi el se oprise, căci lui îi era prea greu,
Pe o margine de vale se-așezase și plângea,
Ca să mai înainteze cu-acel greu nu mai vroia.

Și de-odată printre lacrimi, auzi un susur blând,
Inima ce îi atinse, dar pătrunse și în gând,
Era cald... plin de putere, era el așa frumos,
Susurul ce îi șoptise... fiul Meu... așa duios.

Își deschise-ndată ochii, omul care-a auzit,
Glasul care îi mai spuse... fiul Meu de Min' iubit,
Însă nu văzu pe nimeni, dar mereu tot auzea,
Cum pe nume îl strigase, și-i spunea... te voi salva.

Ridică încet privirea, o lumină a văzut,
Care îl înconjurase și îi devenise scut,
Lanțuri începu să rupă, de pe omul greu legat,
Se dădea o luptă mare, ca să fie dezlegat.

Întunericul trimise, luptători viața să-i ia,
Iar lumina lui suflare-n orice clipă îi dădea,
Îi dădea mereu putere, și tărie lui ia dat,
Căci lumina coborâtă era Domnul Împărat.

Era Dumnezeul slavei, ce din ceruri a văzut,
Lacrimile suferinței, să nu vină n-a putut,
El a auzit durerea, omului care era,
Cu atât de multe lanțuri, el legat în viața sa.

A văzut și-acea dorință, cum era de-a nu mai fi,
A văzut cum din robie, el pe margini se opri,
Și a hotărât ca viață, să îi dea El Dumnezeu,
Să-l salveze din robia ce-l legase cel ce-i rău.

Și de-atunci porni cu Domnul, omul pe acest pământ,
Plin de pace, bucurie, și în inimă și-n gând,
Slobod de-a zbura în viață, cu un țel în fața sa,
Care era numai cerul, înspre el omu-alerga.

Dumnezeu dă biruință, celui care-i doritor,
Să își schimbe cursul vieții, le dă aripi pentru zbor,
Și puteri le dă acelor, ce-și doresc a-nainta,
Dă și viață, dă și pace, căci puterea e a Sa.