Pe plaiuri de lumină

Pe plaiuri de lumină, El pașii ne veghează,
Iar fața Lui cea sfântă, cărarea luminează.

Când rătăcim în neguri, prin văi cu stânci amare,
Ne caută cu trudă, ne-aduce El salvare.

​Pe umeri ia povara, acelei oi rănite,
Și vindecă cu milă, durerile cumplite.

Nu-i este teamă-n codru, de fiare sau de vânt,
Păstorul e Stăpânul, în cer și pe pământ.

​Izvoare de speranță, ne dă să bem pe cale,
Să nu se stingă dorul, în clipele de jale.

Iar la sfârșit de drumuri, când soarele apune,
Vom sta la masa păcii, în sfintă rugăciune.

Cu armele credinței, El moartea o alungă,
Să poată orice suflet, la ceruri să ajungă.

El e Păstorul veșnic, ce n-are asemănare,
Iubirea Lui e marea, fără de țărm, hotare.

Pe pajiști verzi și sfinte, El turma și-o conduce,
Cu glas plin de iubire, spre ape vii o duce.

Când lupii vin în noapte, El viața și-o jertfește,
Și oaia cea pierdută, cu milă o găsește.

La poarta de la staul, Stăpânul stă de pază,
Iar turma adunată, în pace înserează.

Când mielul mic suspină, rănit de bolovani,
Îl ia la piept cu milă, păzindu-l de dușmani.

​Nu-I trebuie pedeapsă, să mână oia-n munte,
Căci oile-i știu glasul, și merg cu El în frunte.

Cu haina Lui curată, le apără de toate,
Și nimeni nu se pierde, în zi... dar nici în noapte.

​Păstorul bun și falnic, pe nume El le știe,
Iar turma cu Păstorul, se-ndreaptă-n veșnicie.

În staul e odihnă, sub mângâierea Sa,
Căci El și-a dat și viața, spre a ne ridica.

​El numără în turmă, și suflete trudite,
Le dă izvoare reci, din palmele zdrobite.

Iar când se stinge ziua, pe culmi de veșnicii,
Își duce turma dragă, în sfinte bucurii.

În țara fără noapte, unde e numai soare,
Păstorul bun își duce, oștirea la iernare.

Acolo nu e teamă, nici lupi și nici suspin,
Ci doar o veșnicie, de cer mereu senin.

​Rămâneți dar în turmă, sub paza Lui divină,
Să moșteniți cu toții, o casă de lumină.

Căci El e Calea Vieții, și adevărul sfânt,
Cel mai iubit Păstor, în cer și pe pământ.
Amin