Pe-obrazul plans simt adierea

Pe-obrazul plâns simt adierea, parfumului de cer sublim,
M-atinge susurul iubirii, sub el de dor adânc suspin.

În inimă îmi duc greu timpul, cel hărăzit ce-a fost cândva,
Dar cântul lin îmi duce visul, în locul unde-L pot vedea.

Cu glas rănit de vremi și șoapte, îmi plâng o suferință grea,
Doresc să am o primăvară, cu Domnul să mă plimb în ea.

Cu flori de mai în păr... odihna, s-o simt doresc sub stele vii,
Să treacă clipa împreună, nu vreau... și-ți spun Doamne rămâi.

Cu ochii plini de cioburi multe, privesc apusul serii reci,
Dar nu clipesc căci am o teamă, pe lângă mine să nu treci.

Să fiu cuprins în neputință, de mână Ta să fiu vreau dus,
În liniștea care răsare, când viața grea își are-apus.

Cu aripi frante-mi strig și zborul, îi cânt un har ce-i poate da,
Alin de sus și vindecare, căci cerul poate vindeca.

Să mă avânt spre zări albastre, care ma fac doar fericit,
Un zbucium trist ramâne-n urmă, de după zare sunt iubit.

Sa pot zbura până la capăt, cu ochi deschiși purtat de vânt,
Ce are aripi de iubire, cqci dragostea-i spre locul sfânt.

Pe drum spre El să n-am oprire, cu sufletul să mă grăbesc,
Să văd aici cum viața trece, s-ajung la Cel ce îl iubesc.

Dorința mea azi mă desparte, de lumea fără primăveri,
Îmi dă avânt sub stropi de ploaie, și prin suspine... către zări.

Acolo este-adevărata, iubire care m-a cuprins,
Aprinsă e ca o sclipire, ca eu să nu mă dau învins.
Amin