Pe o-ngustă cărăruie

Pe o-ngustă cărăruie,
Mai demult urca... odată,
Cu o cruce în spinare,
Și o față-nsângerată,
Aducând iertare lumii,
De orice murdar păcat,
Fiul Cel de-un mare Rege,
Era Fiu de Împărat.

Gârbovit de grea povară,
Și de bice ce-l loveau,
El urca spre culmea care,
Cei păgâni îl împingeau,
Să-L întindă pe o cruce,
Răstignit să fie El,
Însă nu a spus o vorbă,
Doar tăcea... ca și un Miel.

Fără încălțări pe pietre,
El urca ne-nfricoșat,
Arătând marea iubire,
Pentru noi ce a purtat,
Cu-a Sa haină zdrențuită,
Ne ținea mereu în gând,
Căci vroia să nu se piardă,
Unul pe acest pământ.

În bărbie stropi de sânge,
Lui șiroaie se-adunau,
Căci pe frunte o coroană,
Doar de spini ce-L străpungeau,
O purta s-avem azi harul,
Bucurie să avem,
S-avem parte de iertare,
Loc la cruce ca să stăm.

Nu privea în stânga... dreapta,
Înainte doar privea,
Ba mai mult... pentru păgânii,
El la Tatăl mijlocea,
Se jertfea pentru pământul,
Dumnezeu ce l-a creat,
Avea numai o dorință,
Ca să fie el... salvat.

Cu o grea... mare durere,
Sufletul El își dădea,
Pe o cruce blestemată,
Pentru noi Domnul stătea,
Ca să șteargă fărdelegea,
Omenirii... dăruind,
Viață sus în veșnicie,
Unde totul este sfânt

Este locul după moarte,
Unde El s-a înălțat,
Pentru noi să-l pregătească,
Cel ce viața Lui și-a dat,
Când în mâini și în picioare,
Cuiele îl străpungeau,
Buzele arse de soare,
Ele-ntruna se rugau.

Nu avea nemulțumire,
Răzvrătire n-a avut,
A răbdat până la capăt,
Suferea mereu tăcut,
Hula dar și prigonirea,
În ascuns El le răbda,
Plină de iubire sfântă,
A Sa inimă era.

Nu avea El nici mândrie,
Nu avea un strop de zgură,
Era gol și de mânie,
Era gol Domnul de ură,
Doar vroia să dăruiască,
Viață celor ce-L băteau,
Să primeasc-a vrut iertare,
Chiar și cei ce-L răstigneau.

Era blând ca și un sunet,
De vioară ce-i cântat,
Era plin El de putere,
Pân-la capăt a luptat,
Să ne dea o nemurire,
Să ne dea nouă un țel,
Însă pentru tot ne cere,
Să-L iubim numai pe El.