Pe margini de mormânt

Stătea un om tăcut,
lângă mormântul său,
Cu gândul rătăcit și sufletul prea greu,
Pământul rece-așteaptă, ca să-l primească-n el,
Iar viața lui se stinge, ca ultimul apel.

A stat o viață-ntreagă, cu spatele la cer,
Chemările iubirii, le-a socotit mister,
Iar harul ce-l chemase, în fiecare zi,
L-a amânat mereu, o lume a sluji.

Dar clipa a venit, când pașii s-au oprit,
Și-n fața gropii reci, adânc el a privit,
Atunci a înțeles, cu inima-ntristată,
Că viața i-a trecut, iar poarta e-ncuiată.

„O, Doamne,” a șoptit, cu glasul tremurat,
„De-aș mai primi o zi, din timpul ce-a plecat,
Aș plânge pentru tot ce Ție Ți-am greșit,
Și pentru harul sfânt ce nu l-am prețuit.”

Dar timpul a trecut, tăcut peste pământ,
Iar el privea spre cer, adânc doar suspinând,
Căci omul a aflat, cu inima zdrobită,
Că pocăința-n viață, ea trebuie trăită.

Și-n liniștea adâncă, lângă al lui mormânt,
Târziu voia să-ncheie, cu cerul legământ,
Dar harul când te cheamă, nu trebuie-amânat,
Căci vine ziua-n care, nu poți să fii iertat.

Privea spre cer în lacrimi, cu sufletul zdrobit,
Dar timpul nu se-ntoarce, din drumul ce-a pornit,
Chemarea de-altădată, ce-n inimă bătea,
Acum tăcea departe… și nu-l mai aștepta.

Privea la groapa rece, ce singur și-a săpat,
Și-a înțeles prea bine, ce-n viață a ratat,
Căci zilele de har, pe rând s-au risipit,
Iar el le-a dat pe toate, pe-un vis neîmplinit.

O, om ce treci prin lume, cu pas nepăsător,
Nu amâna chemarea, ce vine din izvor,
Căci harul când se-arată, e dar dumnezeiesc,
Dar dacă-l lași să plece, tu nu-l mai întâlnești.

Căci Dumnezeu te cheamă, cât încă poți trăi,
Cât încă ai suflare, și ochii pot privi,
Primește azi chemarea, ce Domnul ți-o rostește,
Căci mâine poate timpul în taină te răpește.
Amin