Pe marea vieţii

E înspumată marea veţii mele
Şi ceru-n zări îl văd tot înnorat
Şi mi-e atît de dor dea Tale stele
Pe care negura le-a îngropat.

Trăisem clipele de cer cu Tine
Şi-n viaţă aveam un scop şi-un ţel
Tu ai lăsat cerul, m-ai ales pe mine
O cît mi-e dor de timpul acel!

Ce s-a întâmplat cu viaţa mea de rugaciune?
Când am căzut? Unde te-am părăsit?
Azi lipsa-ţi simt, izvor de-nţelepciune,
Eu sunt cel părăsit, nefericit...

Barca vieţii mele încet se afundă
Şi negrii nori către mine se apleacă
Ridică-mă Părinte! Speranţa-mi se cufundă,
Rosteşte un cuvînt şi marea o să tacă.

Speranţă am, din ce în ce, tot mai puţină,
Trăiesc doar c-o nădejde ce-i plăpândă,
Că dintre tot ce sunt mâna Ta fină
Trestia tremurândă n-o s-o frângă.

Ridică-mă pe culmile de altădată
Revin-o iar la timpul de-ntâlnire
O Dumnezeule, rămâi Tu al meu Tată
Să simt din nou ce-nseamnă fericire.

Şi valuri noi în barca mea lovesc
Şi ceru-i mult mai înorat acum,
Dar dintre nori steluţe se ivesc
Să-mi amintească că-mi croieşti un drum.

Ma-ai ajutat şi astă dată Doamne Sfinte,
Mi-ai dat speranţă încă-odata pe pământ,
Mă-ncredinţez deacum în braţul tău Părinte,
Din ziua asta până la mormânt!