Pe lemn uscat sub cerul greu

Pe lemn uscat, sub cerul greu,
Stătea Iubirea răstignită,
Cu ochii către Dumnezeu,
Și fruntea-n spini era smerită.

Sub crucea grea, în vânt sub nor,
Plângea iertarea omenirii,
Dar prin al dragostei fior,
Se scria taina mântuirii.

Nu era slab, ci plin de har,
Nu-nfrânt, ci dăruind lumină,
Când lumea striga: „E-n zadar!”,
El scria viață din ruină.

Di-n palma cea străpuns-adânc,
Curgea iertare peste lume,
Iar rana Lui, un foc aprins,
Aprindea har în sfântu-i Nume.

Cu fiecare cui bătut,
Se rupea lanțul de păcate,
Iar sângele ce-a curs tăcut,
Făcea din moarte el palate.

Din picur sfânt, din jertfa Sa,
Se revărsa doar mântuire,
Durerea mare când purta,
Dar El tăcea... plin de iubire.

Tăcerea Lui, nu era gol,
Ci glas de veșnică iertare,
Un strigăt blând ne dezlega,
Din noapte, către sărbătoare.

„Iartă-i, Părinte!” — dulce glas,
Răsuna peste omenire,
Din gura Celui ce-aducea,
Izvor de har și de iubire.

Și când pământul tremura,
Iar cerul s-a făcut tăcere,
Se năștea haru-adevărat,
Din cruce... viață și putere.

Perdeau-atuncu s-a sfâșiat,
Ce deschidea slava divină,
Iar omul iar a fost chemat,
La pace sfântă și deplină.

Căci moartea n-a avut cuvânt,
Iubirea nu putea fi frântă,
Dintr-un mormânt s-a ridicat,
Lumina lumii, veșnic sfântă.

Păzea mormântul noaptea grea,
Dar nu putea ține Lumina,
Căci viața biruie mereu,
Purtând pe umeri toată vina.

Și-n zori de zi, o piatră grea,
S-a dat din loc, înspăimântată,
Căci Viața nu putea zăcea,
În noaptea morții ferecată.

Iar îngerii, în alb veșmânt,
Vestiră lumii biruința,
Că Domnu-i viu, mormântu-i gol,
A dăruit atunci credința.

Lumina iar a strălucit,
Peste un dor ce plâns purtase,
Iar cerul larg atunci vestea,
„Hristos a înviat din moarte!”

Și-n inimi stinse de dureri,
Aprins-a foc de bucurie,
Schimbând suspinele-n cântări
Și noaptea-n zori de veșnicie.

Nu mai e lanț, nu mai e chin,
Nici umbra grea nu stăpânește,
Căci Cel ce-a fost zdrobit deplin,
A biruit, El ne iubește.

El este Calea pentru toți,
E adevărul viu... trăiește,
Lumina celor ce se-ntorc,
El peste toate-Mpărățește.

Pe cruce scris-a legământ,
Cu sânge sfânt, de veșnicie,
Că orice suflet pe pământ,
Să aibă mântuire vie.

Și azi, la cruce dacă vii,
Cu inima zdrobită-n tine,
Vei găsi pace și vei ști,
Că te-a alers dintre ruine.

Nu este calea mult prea grea,
Nici noapte fără a sfârși,
Lumina ce pe cruce-a stat,
Ea stinsă nu poate a fi.

Ridică din cădere grea,
Și vindecă chiar orice rană,
Dă viață unde nu era,
Și pace-n inima sărmană.

Prin cruce s-a deschis un drum,
Ce duce-n slavă și iertare,
Și orice suflet, chiar acum,
Poate primi a Sa-ndurare.

Căci dragostea-i fără apus,
Nici timpul nu o va zdrobi,
Ea cheamă blând azi la Isus,
Spre viața ce nu va muri.

Azi nu mai plângem fără rost,
Nici drumul nu ne este gol,
Căci El trăiește și-a rămas
Lumina noastr-a, tuturor.

Și până-n veacuri vom cânta,
Cu dor ce nu se mai sfârșește,
Slăvit să fie-n veci de veci,
Cel ce a fost și azi trăiește!
Amin