Pe culmea Golgotei

Pe culmea Golgotei odată,
Un sânge sfant a fost vărsat,
Când El a biruit și moartea,
Luptând... luptând neîncetat.

Cu fiecare strop aduse,
Doar pe deplin iertarea Sa,
Spre veșnicie-o cale-ngustă,
Prin suferinț-o deschidea.

Călca pe pietre reci Străinul,
Căci pentru mulți a fost străin,
Tăcut... umil... sub bice multe,
Era o floare... . nu un spin.

Cruzimea rănilor ce-odată,
Îl prigoniră până sus,
Ne-arată că în umilință,
Cel ce urca... era Isus.

Și cuiele ce îl străpunse,
Ne-arată că doar El era,
Un Fiu de Dumnezeu sub cuie,
Ce pentru noi El doar răbda.

Și fierea ce-o băuse-odată,
Ne-nvață-ntruna să-mplinim,
Doar voia cerului cum Domnul,
O împlinea... să nu murim.

Ce mare-a fost a Lui durere,
Când de mulțimi batjocorit,
Era pe dealul suferinței,
Când pentru noi a suferit.

A suferit s-aducă viață,
Când pălmuit Isus era,
Când pietrele-i făcură rane,
Urcând pe dealul Golgota.

Îl voi iubi întotdeauna,
Îi voi cânta mereu de dor,
Căci Cel ce-a stat cândva pe cruce,
El este-al meu Mântuitor.

Îi voi cânta și bunătatea,
Și dragostea ce și-arătat,
Căci pentru mine El murise,
Când slava-n urmă a lăsat.

Îi voi cânta și a Sa milă,
Ce pentru toți El o avea,
Pe dealul suferinței grele,
Ca să se-ntoarcă nu gândea.

Prin jertfa Lui El omenirea,
Salva din moarte... din păcat,
Dar n-au crezut că este Fiul,
Nu au crezut că-i Împărat.

Ce dar măreț... plin de valoare,
Pe lemnul blestemat stătea,
Să ne aducă mântuire,
Un cer întreg ne dăruia.

Ne dăruia o moștenire,
Ce nu își are un sfârșit,
Căci mare-a fost a Sa iubire,
Cu ea Isus ne-a mântuit.
Amin