Pe calea către cer pășesc

Pe calea către cer pășesc, mereu doar din iubire,
Căci vreau la capătul de drum, să mă-ntâlnesc cu-n Mire,
El nu-i oricine... e ceresc, e Cel ce mă așteaptă,
Ar vrea să fiu mireasa Lui, dar fără de vre-o pată.

Ar vrea El inima să-i dau, dar nu pe jumătate,
Și în necaz de urma Lui, nu vrea să stau departe,
Ar vrea cu El mereu în gând să fiu în strâmtorare,
Și-n inimă să-l port ar vrea, durerea când e mare.

Ar vrea ca să-L iubesc doar mult, în vremi ce sunt venite,
Ar vrea mereu să-nainte, dar nu pe bâjbâite,
Vrea apăsat ca să pășesc, pe drumul cu suspine,
La capăt să fiu înălțat de-aici dintre ruine.

În haina dragostei să fiu dorește al meu Mire,
Căci doar acei care iubesc, ajung în nemurire,
Sfințirea vrea să o îmbrac, căci sus sfințire este,
E locul viu... adevărat, el nu este-o poveste.

Mai vrea să fiu împlinitor, nu doar în ascultare,
Ar vrea să fiu mereu în zbor, chiar dacă lupta-i mare,
Ar vrea în zi și-n nopți târzii, sa stau în părtășie,
Cu El numai și cu un dor, de-acasă... veșnicie.

Spre El mi-e pasul azi grăbit, chiar de-i urcușul mare,
Căci mare-i și dorința mea, ea margine nu are,
De-a sta la pieptul Său în cer, o-ntreagă veșnicie,
Fără de lacrimi iar de sunt, sunt doar de bucurie.