Pe aripile vremii

Pe aripile vremii


Mă cheamă-n taină toamna pe sfârşite,
Îi răvăşeşte-un vânt hain veşmântul,
Şi-n gri tăcut îmbracă tot pământul,
Cercei de rouă rece îi lunecă pe frunte,

Mă mângâie în treacăt cu frunza rătăcită,
Pe-altară pururi verde din muguri juruită,
Purtând ascunsă umbra din luminiş frunzos,
Şi-o vara ce-i poveste în strugure zemos,

De frunza-i călătoare mi-e sufletul atins
Furişă-n amintire un semn de carte pus,
Un galben evantai ce-l înfăşor în gânduri,
Cu roşu broderie din sângeriu în rânduri!

Mă fac cu frunza una şi-o ţin atât de strâns,
Că arde mută palma şi-albastru ochiul strâns
Din lacrimă de stele cu gust amar, mă scutur
Ca un migdal în floare, căderii să m-alătur...

Pe aripile vremii se-nchide toamnei cartea,
Nectar de mângâiere umple-va nou cetatea,
În cupă loc să facă şi iernii celei reci,
A vieţii noastre plinul pe lungile poteci.

Ne-om înfrăţi în toamne pe drum înspre apus,
Când facem semnul crucii în rugă de-i ajuns,
Statornic gând pe cale cu dor ţinut aprins,
Să şi găsim izvorul din care ne-am desprins

Şi-n toamna pe sfârşite cu frunzele cărunte,
Culege haru-n suflet fără de glas cuvinte
Şi-n limba rugăciunii acest cântec închin,
Aceluia ce-n toamne ...ne va găsi veghind.

18.11.2009