Pe apele vieții

Pe apele vieții îmi trece adesea, azi drumul și-ntâmpin doar val după val,
Dar razele vii ce de sus se coboară, mi-aduc o lumină, s-ajung eu la mal.

Chiar dacă e rece o vreme venită, pe marea întinsă ce stă-n fața mea,
Cu mine în barcă mereu este Domnul, nu am nici-o teamă o clipă de ea.

Stau doar în picioare chiar dacă-i furtună, pe apele care mânie stropesc,
Nu-mi clatină mie ființa căci hrană, îmi este cuvântul din locul ceresc.

Prin Duh sfânt întruna îmi dă doar tărie, oricât sunt de mari astăzi apele ei,
A vieții ce-mi este adese-alergată, de ura... mânia acelor ce-s răi.

Pe marea înaltă eu urc pe sub valuri, răzbat căci putere îmi dă Cel divin,
Îmi dă o nădejde ce este doar vie, și doar de speranță mereu sunt eu plin.

Lumină cerească în bezna turbată, le dă Domnul celor aici chinuiți,
Ei sunt cei ce-n toate, de Domnul iubirii, cu foc totdeauna în toate iubiți.

Vâslesc fără teamă chiar dacă mă-mpinge, adesea în larg un adânc furios,
Și-n larg am nădejde că este cu mine să-mi dea El putere al meu Domn Hristos.

Vre-o dată El singur nu-mi lasă ființa, pe marea ce vrea să mă ducă-n adânc,
Pe brațul Său Domnul pe ape mă trece, trecând eu îl laud și Lui doar îi cânt.