Pe-adierea cea de vânturi

Pe-adierea cea de vânturi, urc... și-n urmă nu privesc,
Cum cocorii zboară-n stoluri, zbor și eu... nu obosesc.

Ca și stropii cei de rouă, ce în zori grăbiți doar sunt,
Las și eu în a mea urmă, calea grea de pe pământ.

Ca și stelele din noapte, nu-ncetez a lumina,
Ca și luna stau de veghe, așteptând venirea Sa.

Cea din răsărit de soare, ce va fi fără apus,
Căci în el e-un singur soare, soarele va fi Isus.

Ca și firul cel de iarbă, răbdător aștept mereu,
Să mă crească bunătatea, ce o are Dumnezeu.

Să mă ude norii care, îi va pune mâna Sa,
Arșița când peste mine, iară se v-a arăta.

Ca și floarea cu mireasmă, dăruiesc mireasmă eu,
Pentru cei ce mă-nconjoară, să se vadă Dummezeu.

Pentru El mi-e dăruirea, pentru El eu înfloresc,
El e Stânca și pe Stâncă, din izvor m-adăp și cresc.

Ca și apa răcoroasă, sunt și eu... sunt un izvor,
Care stinge cu iubire, focul cel aprins de dor.

Ca pădurea înverzită, sunt și vreau ca să rămân,
Căci nu vreau eu nici-o clipă, pregătirea s-o amân.

Se arată... iată vine, Cel care m-a întocmit,
Vreau să-i am asemănarea, să iubesc cum m-a iubit.

Pregătit de nunta care, va fi mare-n acea zi,
Când pe nor El va apare, ca mireasa a-și răpi.
Amin