Păzește Doamne, rodul!

Când roadele-nfășate așteaptă-n piept,
Să nu greșesc cumva, a înmuguririi vreme
Dă-mi Doamne, semnul pe care îl aștept,
Susur Blând, primăvăratic, să le cheme.

Cât colți de ger încă mai stau la pândă,
Timide cuante tremură raze-n agonie,
Ține Doamne ochii să nu se deschidă,
Ca înmugurirea, în coajă, să mai întârzie.

Mai lasă-mi țurțuri, ca lacăte pe geană,
În ochi-dormind, bobocu-n somnul dulce,
Până când va fi, cu-adevărat, să vină
O primăvară care înspre rodire-l duce.

Căci, poate, un lapon ar fura floarea,
Prea departe, într-un iglu, să o ducă,
Amar i-aș plânge mireasma și culoarea
Și rodul ce-ar rămâne numai o nălucă.

De vezi nesăbuire, râvnă mult prea mare,
Un vis inconștient de prea grea cruce,
Din rod râvnit în floare lângă floare
Lasă doar atât cât știi că pot eu duce.

Doar Tu, Stăpânul meu, toate le știi
Eu pe deplin mă-ncredințez în Tine,
Clipe prea devreme sau clipe prea târzii
Să nu-mi aducă-n suflet regrete și suspine.

Căci Tu ai rânduit o vreme pentru toate
Și până vine ea, eu nu o voi stârni,
Când aici este un pas, altul prea departe
Între ei mai trebuie, mai trebuie stinghii.

Păzește roadele când sunt un gând doar,
Până când vor fi cu-adevărat o bucurie,
Pârguite, să le trec de un străin hotar,
Să le trimit, cu mulțumiri, Acasă-n veșnicie.

Isuse, rodului copt, doar Tu îi ești culoare
Și aromă și dulceață și un gust sublim,
Căci Tu Te-mparți bogat, cu drag la fiecare,
Ca prin rodire sfântă, doar Ție să-Ți slujim.

Vino Isuse, coboară, rămâi în ființa mea!
De la rădăcină, rodirea să-mi conduci,
Chiar de-ar ajunge-n coamă, o povară grea,
Chiar de s-ar pârgui sub grele, amare cruci.

Amin!