Pavel la Roma

PAVEL LA ROMA

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Încleştate în vertebre, colosalele clădiri,
Cu miniaturi celebre, Roma vechii amintiri,
Metropolă de sculpturi şi de arte fanteziste,
A străvechilor culturi mazdeiste,

Cu expresii, cu exemple, cu figurile de lei,
Cu mulţimile de temple după numărul de zei,
Cu artere, cu arteze, cu înaltele coline,
Cu frumoasele faleze după formele latine,

Cu sinistrele preludii din coloanele teatrale,
Şi cu sălile de studii formelor imperiale,
Cu grădini le-aromate de smochini şi de migdali,
Cu livezile bogate de lămâi şi portocali,

Cu rozete florentine aranjate pe balcoane,
După modele latine a luxantelor saloane,
Cu mulţimea lor cea mare, ligienii din pretoriu,
Cu tribuni în sărbătoare după vechiul oratoriu,

Cu spectacole-n arene, date de gladiatori,
Mitul vechilor sirene cu superbii luptători,
Cu întreaga capetună a filozofilor antici,
Cu declame pe tribună de declamatori romantici,

Cu renumele cel mare al Cezarilor satiri,
Stăpânind peste popoare cu puternice oştiri,
Roma mândră şi stăpână ce sclipea-n amurg şi-n zori,
Cu mulţimea ei păgână de bogaţi şi cerşetori.

Roma era o grădină, dar sălbatică din fire.
De Hristos -Marea Lumină- nu ştiau, de mântuire.
În cătuşele inferne ei cădeau făr' ajutor,
În a lor temple eterne, ei n-aveau Mântuitor...

Însă de la depărtare, se zăresc corăbierii...
O corabie-i pe mare, cu secretele salvării.
O corabie 'ncărcată vine din Alexandria,
Dar vântul ca niciodată şi-a dezlănţuit mânia.

Parcă zeii din unghere şi din temple au ieşit,
Să se lupte cu putere, văzându-se la sfârşit.
Parcă Neptun în mânie adună toată furtuna,
Văzându-şi în primejdie şi altarul şi cununa.

S-au înspăimântat vâslaşii de mareele-agitate,
Tremurau cu toţi ostaşii în momente disperate.
Zi şi noapte prin furtună, vânt amestecat cu nor,
Călătorii împreună vedeau moartea-n faţa lor.

Nici o stea, nici o lucire, pe a nopţilor ferestre,
Numai norii prin ciocnire formau uriaşe creste.
Pretutindeni numai groază pe al mării-ntreg întins,
Nu se vedea nici o rază, soarele părea ca stins.

O stranie melodie răsuna în largul zării,
Sunete de primejdie scoteau valurile mării.
Norii transformaţi în ceaţă treceau valuri rând pe rând,
Nu vedeai nimic în faţă, numai valuri spumegând...

În corabie soldaţii cu trimisul Mântuirii,
Stau cu toţi ca disperaţii puşi în ciurul nimicirii...
Însă orice-ar fi să fie, taina trebuie dezlegată,
A mântuirii solie, la Roma e aşteptată.

Fiindcă duhul de credinţă cere ajutor, lumină,
O deplină cunoştinţă de Salvarea cea divină.
Hristos e cunoscut în parte de popoarele latine,
Viitorul fără moarte, al Bisericii creştine.

Să cunoască mic şi mare dragostea din cerul sfânt,
Mântuire, vindecare omului de pe pământ.
Dar lui Zeus nu-i convine, nici zeului Jupiter,
Amăgirilor păgâne, duhuri căzute din cer.

Cu sclipiri împodobite, şi cu braţele întinse,
Stăteau pietrele cioplite, falnice şi neînvinse.
Iar în spatele cortinii stătea diavolul mascat,
Dar când au venit creştinii, idolii s-au dărâmat.

Tremura orice stihie din ungherele sculptate,
Templele-s în primejdie ca să fie dărâmate.
Şi Cezarul se-ngrozeşte, somnu-i pare tulburat,
Cineva parcă-ndrăzneşte ca să-l mustre pe împărat.

Cineva în lanţ de-aramă, un bărbat foarte-ndrăzneţ,
El vorbea fără de teamă împăratului măreţ
Şi pe când vorbea el, zeii îşi luară cu toţi zborul
Căci creştinii şi iudeii L-au primit pe Salvatorul,

Pe adevăratul Soare, pe cerescul Dumnezeu,
Ce-a creat şi cer, şi mare, şi om după chipul Său.
El e cel ce ţine sorţii şi destinele vieţii,
Prin El vor învia morţii pentru ziua judecăţii.

El e cel ce hotărăşte a Cezarilor domnie,
Şi tot El destituieşte pe cei ce-s plini de mândrie.
Dar Cezarul nu-nţelese ecoul purtat de vânt,
Taina fiinţelor alese dintre neamuri pe pământ.

Nu-i putea cuprinde firea, nici nu-şi găsea explicaţii
Ce va fi cu omenirea ce-şi primea atâtea graţii?
Trece-o zi, trecură două, vântul suflă tot mai rece,
Au trecut mai mult de nouă, au trecut patrusprezece.

Valurile tot mai tare apar una după alta,
Iar corabia pe mare, se apropie de Malta.
Pavel cel legat în lanţuri, condamnat ca un rebel,
Şi el e fără speranţe, ca şi cei al alţi la fel.

Văzând umbra cum coboară, iar corabia se-nclină,
Aştepta şi el să moară, condamnat fără de vină.
Dar în clipa disperării, în momentul cel mai mare,
Dumnezeul îndurării i-a trimis din cer salvare.

O fiinţă străvezie, un înger strălucitor,
Coborî din veşnicie să le deie ajutor.
El stătea mai sus de valuri şi mergea pe lângă vas,
Către ţărmuri, către maluri, cu corabia la pas.

"Dumnezeu este cu tine, Pavele, frică să n-ai!
Pe-a Cezarului coline tu va trebui să stai,
Să vorbeşti la mic şi mare de Hristos, de mântuire,
Să cunoască fiecare adevărul în iubire.

Să se-ntoarcă de sub norul nopţilor întunecoase,
La Hristos, Luminătorul cerurilor luminoase.
Iată şi corăbierii şi nici un rău nu vor păţi
Ei prin valurile mării, pân' la ţărm te-or însoţi."

Şi cum îngerul vorbeşte, ceaţa se topi în larguri,
Iar apostolul priveşte pânzele de la catarguri.
"Fraţilor" -luă cuvântul, Pavel plin de bărbăţie,
Şi deodată parcă vântul încetă a lui mânie.-

"Sus catargurile toate, nu vă temeţi de furtună,
Căci un înger astă-noapte, ne-a adus o veste bună.
Dumnezeul meu cel mare ne-a venit în ajutor,
La el găseşte scăpare fiecare muritor.

Îndrăzniţi, aveţi viaţă, îndoiala să dispară!
Alungaţi a morţii ceaţă, ca niciunul să nu moară."
Şi pe când vorbea el, zorii tot mai mult şi tot mai tare,
Străluceau în largul zării, liniştea domnea pe mare...

Se zări şi Aurora, soarele strălucitor,
Că-n sfârşit a sosit ora, portul e în faţa lor.
După grea peripeţie, după luni de încercare,
Iată-i plini de bucurie, în sfârşit pe ţărmul tare.

Pavel, fără îndoială, fără să se mai oprească,
Şi-a închiriat o sală, şi-ncepu ca să vestească...
Iar sămânţa semănată repede a răsărit,
Credinţa adevărată la Roma s-a răspândit.

De scânteia neînsemnată, Roma e pusă-n mişcare.
Focul s-a aprins deodată, tot mai mult şi tot mai tare.
Pe înaltele terase, cât şi-n micile unghere,
S-auzea vorbind prin case de Hristos, de înviere.

Iar a templelor serbare, devenise tot mai rară,
Căci creştinii fiecare şi-au scos idolii afară.
Tot mai mult şi tot mai tare focul sfânt se răspândeşte,
Spiritul de răzbunare şi de ură se trezeşte.

Prin pedepse-ngrozitoare încercară să-i oprească,
Aruncându-i în în cuptoare, ca ceilalţi să se-ngrozească.
Dar nu i-a învins cuptorul căci a Domnului Iubire,
Le-a aprins în piepturi dorul, setea de neprihănire.

Ei în faţa morţii cântă, moartea le-a adus cunună,
Ei doreau o ţară sfântă, ţară care-i mult mai bună.
Fiecare strop de sânge, ridica pe altul iară,
Credincios care învinge altă-nfometată fiară.

Iar cei ce stăteau în lanţuri şi-n celule de condamnare,
Dădeau altora speranţe şi exemple de răbdare.
În grozava chinuire, ochii lor priveau în sus,
Şi strigau plini de iubire: "Slavă, Slavă Lui Isus!"

Roma îşi răzbună zeii, dar degeaba, în zadar,
Căci cu cât se-nmulţesc leii, cu atât e mai mult har.
Nu sunt săbii să oprească pe creştinul curajos,
Nu sunt lei să-l îngrozească pe urmaşul lui Hristos.

Nu sunt lei, şi nu sunt fiare, nu-i în lume chinuire,
Nu-i în lume aşa-ncercare, ca să stingă-a lor iubire.
Nu, nici lanţul, nici cuptorul, şi nici leul învrăjbit,
Căci Hristos, Biruitorul, pe toate le-a biruit.

În zadar strigau Cezarii: "Osândire, Răzbunare!"
Căci apostolii, zidarii, răspândeau credinţa tare.
Adevărul fără vină şi puterea lui Isus,
Şi Biserica creştină, tot imperiul l-a supus.

Iată cum se'nalţă-n sferă, ca o stâncă minunată,
Despărţind a noastră eră, de păgânii de-altădată.
Căci Biserica aleasă dintre neamuri pe pământ,
E a lui Isus Mireasă, botezată cu Duh Sfânt.

Pentru lupta lor fierbinte, Domnul îi va răsplăti,
Înviindu-i din morminte pe toţi, în aceea zi...
Iar corabia pluti-va pân' atunci pe nor, pe vânt,
Până când suna-va glasul: "Iată Mirele cel Sfânt!"

AMIN