Patria Edenică

Patria Edenică

Când în Edenul minunat
Primii strămoşi, au locuit,
Un trai preasfânt şi curat
În dulcea pace-au vieţuit.

Era în planul Celui Sfânt
C-ascultători ei de vor fi,
Şi-alte Edenuri pe pământ
Pentru urmaşi, le va clădi.

Şi liniştea, şi dulcea pace
În viaţa lor se scurgea lin,
Şi timpul nu avea soroace,
Nici măsurări la Cel Divin.

Plutea-o perfectă armonie
În lumea cea nouă, creată,
Şi Tatăl, care-a vrut să fie,
Şi ea de-o Lege guvernată.

Şi-n orice zi de dimineaţă
Dup-a lor sfântă odihnire,
Îşi începeau plăcuta viaţă
Cântând imnuri de mărire.

Şi toţi îngerii, ce-i vizitau,
De Lucifer şi-a lui cădere
I-avertizau şi le spuneau,
Să fie atenţi la priveghere.

Nu cumva să se despartă
În lucrul zilei, ce-l făceau,
Şi de-opotrivă să împartă
Din studiul ce se integrau.

Căci sfânta lor integritate
S-ar fi putut, fi deranjată,
De Lucifer, ce-n libertate
Avea să-i încerce odată.

Dar iată că s-a întâmplat
Eva, nebăgând de seamă,
În lucrul ei s-a îndepărtat
De-Adam, şi fără teamă,

În preajma pomului oprit
Ea se-afla din întâmplare,
Privind, cât e de strălucit
Plin de fructe atrăgătoare.

Mare i-a mai fost uimirea
Când a văzut între crengi,
Un şarpe în mai toată firea
Ce vorbea, ca să înţelegi.

Tentantă a fost ispita care
Din partea şarpelui venea,
Iar ea cedând la încercare
A luat fructul, ce-i oferea.

Şi-atunci i-a adus lămuriri:
Căci din fruct el a mâncat,
Şi-a obţinut şi-alte însuşiri
Şi chiar vorbire, a căpătat.

Astfel, amăgită mâncând,
Porunca sfântă, a călcat,
Şi alte fructe apoi rupând
Către Adam s-a îndreptat.

Când totul lui i-a povestit
Cum şarpele i-a explicat,
Că nimeni din fructul oprit
Nu va muri dac-a mâncat...

La îmbiat, ca să mănânce
Însa el meditând a cugetat:
Că viaţa cea atât de dulce
Din Paradis, s-a terminat! ...

Şi după lupta sufletească
Din dragostea ce i-o purta,
El a decis să nu-şi trăiască
Viaţa, neavând consoarta.

Apoi a luat şi el; mâncând,
Din fruct, ce-a fost interzis,
Ei vinovaţi ’n-acelaşi rând
Se-aflau totuşi, în Paradis.

Dar veşmântul de lumină
Într-un moment a dispărut,
Şi în frumoasa lor grădină
În totul goi, ei s-au văzut.

Atunci au stat şi-au plănuit
Din frunzele unui smochin,
Să-şi facă şorţuri de-nvelit
Ca semn al tristului declin.

Dar Dumnezeu n-a preţuit
Ingenioasa îmbrăcăminte;
Din piele atunci le-a dăruit
Primele haine ca veşminte.

Şi după ce El I-a îmbrăcat
Şi-au ascultat cele promise,
Din Paradis i-a îndepărtat
Şi porţile-au rămas închise.

Dar ei, nostalgici, au venit
În reverenţă să se închine,
Si-n lacrimi şi-au mărturisit
Păcatul, prin grele suspine.

Şi Dumnezeu I-a mângâiat
Făgăduindu-le, , Sămânţa,’’
Ce-i va salva, şi din păcat,
Ea le va da iarăşi, biruinţa.

Flavius Laurian Duverna
31 iulie 2008