PĂSTORUL TRIST

PĂSTORUL TRIST


Pe-o pajişte, sub cer de mai,
am întâlnit la un izvor
cu glas duios, cu chip de rai,
un trist păstor.

În faţa lui, când am ajuns,
s-a ridicat încetişor
şi c-o privire m-a străpuns
ca un fior.

- "De ce eşti trist, păstor iubit,
când primăvara-i pe cărări
şi sus pe dealul înverzit
se-aud cântări ?

- De ce când soarele pe cer
ne dă lumina sa în dar,
tu pari atâta de stingher
şi plin de-amar ?

N-auzi cum rândunele vin
din nou cu-al bucuriei cânt
ce se înalţă-atât de lin,
spre cerul sfânt ?

O, spune-mi dar, ce aspru chin
ţi-apasă sufletul din greu,
că nu mai poţi găsi alin
la Dumnezeu ?"

Păstorul mi-a răspuns atunci
cu glasul său duios şi blând,
care-mi părea un râu din lunci
domol curgând:

- "Cu doru-n suflet am venit
să caut una dintre oi,
ce astăzi mi s-a rătăcit
pe-aici la voi.

- Tu n-ai văzut-o pe vreun drum
sau într-o vale printre spini ?
Am alergat până acum
printre străini."

Privirea lui mă cerceta
şi aştepta un mic răspuns,
în timp ce-n pieptul meu ardea
un foc ascuns.

Privind deodată către zări
văd un Luceafăr sclipitor
în siderale depărtări.
Dar la izvor,

Păstorul trist nu mai era...
Şi vântul s-a oprit pe ram,
când seara lin se cobora
ca un balsam.