Paradox umanist

Cuprins de-un umanism efervescent
Pozezi, semeţ, în vârf de piramidă
Lăsându-te pătruns, ca de-un torent,
De-al stăpânirii dulce sentiment
Şi-n juru-ţi sfera tinde să se-nchidă.

Eşti plin de tine şi te simţi stăpân
Pe sfera care astfel te-nconjoară,
Eşti centrul ei, tu, filozof păgân,
Iar urmele ce-n pulbere-ţi rămân
Fac altora, crezi tu, calea uşoară.

Tu simţi că trebuie să stăpâneşti,
Eşti om şi regnul viu ţi se supune,
E jocul tău, aşa că stabileşti
Reguli şi norme după cum doreşti
Căci tu eşti înzestrat cu raţiune.

Să ştii că eşti deplin îndreptăţit
În atitudinea-ţi stăpânitoare,
Dar nu prin tine eşti deosebit
Ci prin Acela care te-a-ntocmit,
Dându-ţi pământul în administrare.

Dar pentru că nu crezi în Dumnezeu
Şi nu crezi nici în viaţa viitoare,
Fiind, se pare, propriul tău zeu,
La ce te mai înalţi mereu, mereu,
Dacă sfârşeşti ca orice târâtoare.

De ce eşti arogant şi sfidător
Şi faci atâta caz de raţiune?
De unde rolul de stăpânitor,
De vreme ce devii egalul lor
În faţa morţii, tainica genune?

Se clatină filozofia ta
De crezi că-n moarte ţi-ai sfârşit cărarea
Căci e un paradox, oricum ai da,
Să crezi că stăpâneşti peste ceva
Cu care-mparţi, în mod egal... uitarea.

Cuprins de-un umanism efervescent
Pozezi, semeţ, în vârf de piramidă,
Dar dacă vezi sfârşitul iminent
Lângă omidă, râmă sau ament,
Îmi pare rău, gândeşti cât o omidă.

Vulcan, 21.11.2006