Păpușa cu brațele rupte

Păpușa cu brațele rupte
Și-ascunde trupșorul cât palma
Sub cârpe-aruncate de-a valma
Ce-au fost și hăinuțe, și brațe,
Căci corbii nu vin să se-nfrupte
Din trupuri de cârpe și ațe.

Las gândul să-i mângâie fața
Și ochiul cât bobul de grâu,
În timp ce-mi revarsă pârâu
Jelanii rostite în șoapte
De mamă ce-nlătură viața
Și-și strânge-amintirile-n noapte.

Mă cheamă să-mi depene răul
Păpușa cu brațele rupte;
Ea plânge pe vise-ntrerupte,
Ca pruncul plecat fără vreme,
Ce-și iartă c-un scâncet călăul.
Dar nimeni n-aude cum geme.

Vin îngeri să-i apere vina
De-a nu fi primit aprobare;
Dar îngerii plâng tot mai tare,
În timp ce speranțe se rup.
Se sfarmă-n durere lumina
Cu trupul ce pleacă din trup.

Păpușa cu brațele rupte
Așteaptă-n tăcere verdictul,
Se-ngroapă în neguri conflictul,
În vreme ce timpul trecut
Îi scrie, cu buzele supte,
O vină de prunc nenăscut.

Mi-s ochii și fruntea de gheață,
Tăciuni se aprind în cuvinte:
O mână întinde-mi, Părinte,
Că zilnic păcatul m-agață;
Și cine-ar putea ca să lupte? ...
Sunt eu, ucigașul de viață –
Mă iartă și-alungă-mi din față
Păpușa cu brațele rupte!