Pământule...

Pământule, pământ neobosit de mii de ani de când alergi,
Fără să ştii de împăraţi, fără să
ştii de regi,
Te vând, te cumpără pe aurul pe cari tot tu l-ai dat,
De milioane de comori, ei nici astăzi nu s-au săturat.

Pământule, pământ care-i făcut omul din tine,
şi l-ai hrănit cu bunătăţi, dar nu l-ai săturat de bine;
I-ai dat comori, i-ai dat tezaur, şi tot ce a dorit i-ai dat,
I-ai dat şi ranguri şi mărire, i-ai dat cunună de-mpărat.

şi omul cere, cere-ntruna, cere grădinile din rai,
Te sapă-n adâncuri şi caută, poate mai ai ceva să-i dai;
Pentru metalul tău, zis aur, se bat tineri nesăbuiţi,
Pentru noroiul tău se moare între răzvrătiţi.

şi câte certuri şi omoruri, se fac şi azi sub cerul sfânt,
Se distrug vieţi, se sting în urmă, mii de oameni pe pământ;
în tine se găseşte apa dulce de izvoare,
Tu dai culoarea şi parfumul, la orice floare de sub soare.

La orice fruct îi dai dulceaţa potrivită,
Tu dai medicamentul lumii din buruiana otrăvită,
şi-n tine se găseşte marea,
şi inima de om mâhnită.

Tu faci ca să-nflorească-n om, iubire adâncă şi dreptate,
Tu aduci ura ne-mpăcată, şi-o duci dincolo de moarte,
Tu rătăceşti de mii de ani, alergi în jurul soarelui de foc,
şi rătăcit pe tine omul, vrea să te oprească-n loc.

şi de-ar putea savanţii lumii, şi n-ar şti de Dumnezeu,
Te-ar descompune ca să vadă, mai ai ceva în sânul tău?
Să vadă omul care-n el, nu vrea să vadă niciodată,
Dacă e aur ce stă-n suflet, sau ură ce se cheamă fier.

Să vadă împăraţii lumii, unde-i ascuns metalul greu,
Din care vrea să facă scară să urce sus la Dumnezeu.
Sau dacă nu cumva în tine, se află frânghia morală,
Ca să ridice omenirea, din ura ce se cheamă boală.

şi de-ai putea pământ tăcut, ca să-mi vorbeşti
măcar odată,
Te-aşi întreba de unde ai, comoara aceasta nesecată,
şi câte bogăţii i-aduce acest pământ în care,
Atunci când între patru scânduri, în tine-i iei, când moare.

şi-acum pământule te-ntreb, şi bun răspuns să-mi dai,
Când datu-ţi-a comoara aceasta, şi cât timp o mai ai.
Pământule moşneag bătrân şi străbunicul lumii-
ntregi,
Câte-ai legat de mii de ani, şi câte ai ca să dezlegi�.

Dar vai pământ cum vei putea să fii şi tu ateu,
Atunci când sufletul doreşte să zbori sus la Dumnezeu.
Vei mai putea acelui suflet, cununa veşnică să-i dai,
Vei fi tu îngerul de aur, ca să conduci pe om în rai.

O lut murdar cu bogăţia-ţi, acestei lumi ce e visarea,
în faţa celui Dumnezeu, ce-ţi dă viaţă şi-
ţi dă soare,
în faţa-acelei veşnicii şi-a cerului îndepărtat,
în largul spaţiu fără margini, eşti un grăunte
neînsemnat.

Pământule, pământule, acestui om îi dai de veacuri,
Tot ce îţi cere, dar niciodată n-ai putut să-l saturi de avere;
şi astfel omul tot îţi cere ce nici nu aşi putea să scriu,
Dar niciodată nu-ţi va cere, pământ de groapă şi
sicriu.