ORFANUL

ORFANUL


Cânta o pupăză în tei,
iar parcul fremăta de soare.
Şi piept la piept doi porumbei
zburau ca fulgii de ninsoare.

Pe-aleile pline de flori
zburdau copii, ca niciodată,
umplând decorul de culori,
ce te-odihnesc şi te desfată.

Ce zi, ca şi un cald poem,
prin care Tatăl, Creatorul,
şi-a pus, în stilul Său suprem,
în fiecare floare dorul!

Treceau pe-alei perechi-perechi,
cu un fior de fericire,
din lumea farmecelor vechi
numită mai demult "iubire".

Dar un copil ieşind din joc,
cu gândul cine ştie unde,
purta în inimă un foc,
o taină gata să-l inunde.

Ce rană grea, ce gând tiran
îi spulberase bucuria ?
Acest copil era orfan
şi-l cuprinsese nostalgia.

El se gândea mereu la mama,
al cărei chip, duios şi blând,
se ascundea şi azi în drama
care-l zdrobise de curând.

Fiinţa ce-l ducea la şcoală,
cu dorul ei de necuprins,
a fost lovită de-o grea boală
şi mama fiului s-a stins.

Plecase tatăl în război
şi nu s-a mai întors acasă.
Iar primăvara era-n toi
În acea urbe zgomotoasă.

Priveam la jocul de copii
ce le îmbujora obrazul.
Copilul, fără bucurii,
îşi mesteca tăcut necazul.

Dar parcă pupăza din tei,
prea lăfăindu-se la soare,
purta, în melodia ei,
o veste îmbucurătoare:

"Copile drag, ce n-ai aici,
cu tine în această viaţă
nici fraţi, nici mamă, nici bunici,
nici mângâieri pe trista-ţi faţă,

Cel care mi-a dat mie glas
şi florilor le-a dat parfumul
e singurul ce ţi-a rămas
şi El îţi luminează drumul!

O, nu uita că Tatăl tău
e Cel care-a creat izvorul!
El te fereşte de-orice rău:
ascultă-L, frate, cu tot dorul!"