Oprește, Safiră!

Oprește, Safiră, minciuna-i păcatul
Ce are pe diavol de tată!
Vezi, vântul îți taie cărarea de-a latul,
De parcă ar vrea să te-abată.
Tu știi c-adevărul într-una învinge,
Rostește-l dar astăzi, căci omul se stinge
O singură dată.

În lume-s păcate și multe, și grele!
Și totuși lumina răsare
Din soare, din lună, din pulberi de stele,
Din cerul dorind împăcare;
Și-odată pământul îl cheamă pe lut-
Că tot ce e carne și are-nceput
Se naște... și moare.

Oprește, Safiră, mai sunt păcătoși,
Dar asta cunoaște Olarul!
Îi află și-i știe pe cei stricăcioși
Doar El întocmit-a hotarul!
Iertatul de vină spre cruce apucă,
Dar cine alege o jertfă s-aducă
Nu scuipă altarul.

Se tulbură cerul... La poart-adunării
Trei umbre pământul îl sapă;
Zadarnic se-ntinde marama iertării,
Minciuna mai face o groapă!
Păcatul își cată cu râvnă părtașul,
Părtașul aduce cu dânsul chezașul-
Și nimeni nu scapă.

Oprește, Safiră, se-oprește și vântul
Și-ndată cărarea se-oprește;
Chemarea din urmă își tremură cântul
Și-auzi?- adunarea bocește.
Și nu-i Anania cel care te ține
Cu sfoară de jale, țesută-n suspine,
Și parcă-ți șoptește:

„Safiro, acolo, în iazul de foc
De-atâtea regrete, văpăile-s ude...
N-ascunde păcatul, denunță-l pe loc!
Oprește, Safiro!”... Safira n-aude...