Omul, mugur în strânsoare

Câtă forță într-un mugur să-și deschidă învelișul,
Ce splendoare în copacul ce își tremură frunzișul,
Nici căldura, nici lumina, nici furtunile cu ger,
Nu-l doboară pe vecie, chiar de frunzele îi pier.

Are trunchiu-nalt, de-asemeni, rădăcina-i sănătoasă
Și țărâna care-l ține, e arată, e pufoasă,
Parcă-i mana din pustie, din belșug și hrănitoare,
Ce-i mai trebuie? Doar apa și lumina de la soare.

Tot așa și omul, este ca un mugur în strânsoare,
Ca să vadă fața lumii, mai adesea plânge, doare,
Dar de-și ține rădăcina ancorată în Cristos,
Nu va piere-n deznădejde, sau oftările de jos.

Căci în Dumnezeu e Viața, cu cât plangi în prelucrare,
Cu atât te-nalți pe treapta, ce se cheamă har, salvare,
Când îți tremură-nvelișul sub bătăi de ger și vânt,
Duhul tău e tot mai tare, căci stă tare în Cuvânt.

Simt și văd și plâng Isuse, căci alăturea de mine,
Sunt atâția frați în Domnul ce se roagă cu suspine,
Dă-le Tată sănătate, să le spui cum doar Tu ști,
Că doar prin credința fermă, poți necazu-a birui.

Chiar de tremură și geme, supărarea-i doar de-o clipă,
În curând veni-vei Doamne și pe-a Duhului aripă,
Ne vei înălța spre soare, către Canaanul Sfânt,
Sunt copacul demn, ce-n verde vă salută, cu un cânt!

24/04/13, Barcelona