Omul de piatră

OMUL DE PIATRĂ

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

"Epoca de piatră", din vremuri străvechi,
Pe pietre şi-a scris măreţia;
Căci piatra vorbeşte la multe urechi,
Iar ochiul îi vede tăria.

Ce forţă măreaţă, ce foc clocotind!
Se-nalţă, şi-apoi se răceşte'
Căci munţii cu ceaţă peste tot se întind,
Şi stânca deasupra domneşte.

Pământul se-nalţă cu vârf de granit,
Şi lanţul de munţi se întinde
Spre nord şi spre sud, spre apus, răsărit,
Şi pământul întreg îl cuprinde.

De mergi spre adâncuri, acelaşi cazan
Din apă-şi înalţă pereţii;
Şi-n ape şi-afară, din foc, din vulcan,
Spre nori se înalţă răzleţii.

De-aceea poeţii au fost inspiraţi,
Să cânte în versuri colina;
Căci munţii-i desparte pe "fraţii", de fraţi,
Iar în văi se întinde grădina.

De-aici din Montana şi până-n Carpaţi,
Doar gândul cu dorul, coboară,
Şi-acolo sunt case, Biserici şi fraţi,
Ce caută cereasca comoară.

Dincolo de creste, prietenul meu,
Cu piscuri mai tari ca betonul,
E Stânca ce-o cântă psalmistul mereu,
E Stânca cea veche, Sionul.

Acolo departe pe "Vârful cu Dor",
Mireasa îşi ţine serbarea,
Căci Mirele vine deasupra de nor,
Cu slavă, cu toată splendoarea.

Ferice de cine pe Stâncă şi-a pus
Căsuţa din fapte curate,
Căci Stânca cea tare e Domnul Isus,
Ce până la ceruri străbate.

Şi vulturul zboară deasupra de văi,
Şi cuibul şi-l pune pe stâncă;
Departe de moarte, de oamenii răi,
Departe de valea adâncă.

Pe muntele-acesta, chiar Tatăl Ceresc
Întinde eternele mese,
Ferice de sfinţii ce-acolo servesc,
Acele bucate alese.

La Pomul Vieţii, mulţimi de surori,
Şi fraţii, gusta-vor dulceaţa;
Primind şi cununa de biruitori,
Căci Domnul e Stânca, viaţa.

Să ştie toţi munţii, căci Muntele Sfânt,
Din piatra cea neînsemnată,
Va umple cu slavă întregul pământ,
Când El la ai Lui se arată.

Mai sus decât vârful cel vechi, Ararat,
Mai sus şi decât Himalaia,
Căci El din adâncuri pe toţi i-a chemat,
Şi munţii, şi norii, şi ploaia.

Ce forţe gigante! Ce veşnici soldaţi!
În luptă cu apa, cu vântul!
Furtuna nu-i mişcă, ei stau înarmaţi,
Chiar dacă se-nvârte pământul.

De-aceea şi Domnul ca ei S-a numit,
Ca stânca cea neclătinată,
Chiar dacă furtuna din iad a lovit,
Furtuna a fost spulberată.

Şi toţi credincioşii ce-n El au trăit,
Ca stânca avut-au tărie,
Credinţa e forţa de nebiruit,
Credinţa cea sfântă şi vie.

Aşa se numeşte Cuvântul, să ştii,
Tu frate, tu soră smerită;
Biserica sfântă din pietrele vii,
Prin Duhul Cel Veşnic zidită.

E bine în valuri, ca stânca să stai,
În luptă cu cei dinafară,
Dar inima totuşi, din carne s-o ai,
Când Domnul de sus se coboară.

Căci vai de acela ce stă împietrit
Când fraţii se roagă şi cântă!
Tu frate de piatră, tu om pocăit,
Aşa mergi spre Patria Sfântă?

Când flacăra zboară din micii vulcani,
Din fraţii ce-s plini de putere,
Tu stai ca şi stânca, de zile, de ani,
Ca piatra, mereu în tăcere.

Cu fruntea-ncreţită, mereu supărat,
Nu-i bine, e mare durere,
Tu stai între ziduri de piatră-ngropat,
Lipsit de cereasca putere.

O, lasă Ciocanul, Cuvântul Divin,
Să sfarme granitul din tine!
Alungă mândria, şi tot ce-i străin!
Şi cheamă-L pe Domnul, că vine!

Alungă betonul din inima ta,
Şi piatra de moară ateie!
Şi roagă-L pe Domnul, din inimă rea,
O inimă bună să-ţi deie!

Nu cumva a zecea urgie de sus,
Să-ţi bată la poarta-mpietrită,
Deschide acuma, cât bate Isus,
Tu inimă nefericită!

"Să curgă izvoare!"- a zis Dumnezeu
Lui Moise, în vechea pustie. -
Vorbeşte cu stânca din sufletul tău,
Să curgă din ea apă vie.

Aşează-ţi căminul deasupra de nori,
Ca vulturii, cuibul pe creste;
Şi urcă într-una, nicicând să cobori!
Spre ţintă, căci mult nu mai este.

Fii vesel într-una şi cântă mereu,
Arată la toţi bunătate!
Iubirea în tine să crească mereu,
Ca-n omul iertat de păcate.

Căci duhul de piatră ce-i ţine legaţi
Pe-atâţia, în marea-ntristare,
E forţa străină ce vine la fraţi,
Cu ceartă şi cu dezbinare.

Sunt rari credincioşii ce sunt înarmaţi
Să lupte cu duhul de ură;
Chiar dacă în apă au fost botezaţi,
Mulţi uită de Sfânta Scriptură.

Priveşte înjur, peste fraţii veniţi,
Ce spun că aşteaptă răpirea,
Şi cei ce se roagă, sunt mulţi împietriţi,
La mulţi le lipseşte iubirea.

Dragi fraţi, nu e hulă, eu nu vă jignesc,
Vrăjmaşul ne fură vegherea,
Eu strig: "Deşteptare!" -căci vreau să-i trezesc
Pe-acei ce pierdură puterea.

Ce fel de credinţă? Ce fel de soldat
E cel care doarme în strajă?
Acel care doarme, e om dezarmat
De-a lumii plăcere şi vrajă.

Ce fel de iubire? Ce fel de creştin,
E cel ce refuză copii?
Vai, câte pietroaie se-adună şi vin,
Ca "fata morgană"-a pustiei.

Ce pietre înalte pe lângă amvon!
În coruri, orchestre, famfare...
Dar câţi vor ajunge în Noul Sion?
În ziua când Domnul apare.

Le place la oameni să fie alpini,
Ca ţapii sălbatici, pe munte,
Să fie "mai marii", ei, peste creştini,
Să stea totdeauna în frunte.

Şi caprele negre deasemenea stau,
Şi corbii, pe stâncile-abrupte,
Căci munţii atâtea sălbatice au,
Şi-atâtea războaie şi lupte.

Dar oile urcă mai sus, pe Galaad,
Şi pasc fericite pe munte,
Lor nu le e frică de groapă, de iad,
Căci Domnul, Păstorul, e-n frunte.

Ce linişte mare! Ce aer plăcut!
Pe vârfuri, în lumea montană,
Dar vai! Şi de-acolo aţâţi au căzut,
În cea mai adâncă capcană.

Atâţia presbiteri, atâţia păstori,
Şi-atâţia cu daruri divine,
Din cauza mândriei, căzut-au din nori,
În cele mai triste ruine.

Şi câte vapoare s-au spart, s-au distrus,
De stânca ascunsă în mare,
Căci cel care sparge, e cel nesupus,
Şi-l vezi numai după lucrare.

Loveşte în stâncă, şi sare scântei,
Şi focul se-aprinde îndată;
Acesta e Petru? ...sau piatra din ei,
Şi colţii frumoşi se arată.

Încearcă şi spune-i să fie smerit,
Şi floarea de piatră păleşte,
Şi fratele nostru ce-i "zis "pocăit,
De nu eşti atent, te loveşte.

Şi câte de-acestea n-ar fi să le spui,
Din stâncile agăţătoare...
Dar vino cu mine, de vrei, să te sui
Spre porţile strălucitoare.

Pe-o poartă: smaralde, pe alta: rubini,
Pe alta: nuanţe albastre,
Acestea sunt taine, aceştia-s creştini,
Acestea sunt porţile noastre.

Pe mână inele, pe frunte cununi,
Din pietrele scumpe şi rare,
Căci faptele bune, atunci le aduni,
În ziua cea sfântă şi mare.

Acestea sunt daruri, sunt pietrele vii,
Bătute pe haina aleasă,
Credinţa, nădejdea, iubirea, să ştii,
Te urcă la rang de mireasă.

Nu-ţi pese de pietre, când marii preoţi,
Ţi-or pune mormane pe frunte,
Tu cheamă-i să vină la Domnul pe toţi,
Căci Domnul ne-aşteaptă pe munte.

Aicea e casa cu vechiul inel,
Dincolo e Ţara Luminii,
Aicea e piatra din vechiul Betel,
Dincolo, ne-aşteaptă rubinii.

În lumea aceasta noi trecem prin risc,
Căci lupta vieţii e mare,
Ferice de cine ajunge pe pisc,
La cele mai limpezi izvoare.

Ferice de fraţii ce-aşteaptă veghind,
Să treacă şi ceaţa, şi norii,
Şi ziua şi noaptea spre ţintă păşind,
S-ajungă în faţă cu zorii.

Amin