Omul ce-i în suferință

Omul ce-i în suferință, este cel mai fericit,
Va avea el începutul, chear atunci când un sfârșit,
Se va arăta în viața, lui când plânge cu amar,
Căci sfârșitul e acela, ce va fi el un hotar.

Un hotar între lumină, și-ntunericul de-acum,
Dintre viața-n veșnicie, și a suferinței drum,
El desparte nemurirea, cel ce este un sfârșit,
De acest pământ pe care, cel creștin e prigonit.

Celui ce are nădejde, preamăritul Dumnezeu,
Lui îi va aduce Domnul, un sfârșit greului său,
Începutul bucuriei, va domni în viața lui,
Căci pe-acest pământ de lacrimi, el nu este-a nimănui.

Cel ce-și pune azi credința, în puterea Celui sfânt,
În promisiunea dată, ce-i lăsată prin cuvânt,
Va vedea cum se deschide, cerul când El va veni,
Să își ia mireas-acasă, când pe ea o va răpi.

Chear și cel ce își coboară, azi privirea spre pământ,
Dar cu gândul doar spre ceruri, înălțând spre el un cânt,
Va primi cununa care-i, pentr-un fiu de Dumnezeu,
Căci el rabdă ca și Domnul, greul care-i mult prea greu.

Omul care în necazuri, bucuria o găsește,
Este cel care așteaptă, este cel care iubește,
Este cel ce are locul, de Isus el pregătit,
Sus acasă-n veșnicie, căci de El este iubit.

Tu creștine ce-asculți astăzi, fii și tu ca el mereu,
Ca acel creștin pe care, îl iubește Dumnezeu,
Plin de o nădejde sfântă, de iubire să fii plin,
Ca în ziua revenirii, să sfârșească-al tău suspin.

Nu te clătina pe stânca, care te-a zidit Isus,
Chear de drumul suferinței, este greu... privește-n sus,
Căci se-apropie îndată, ziua care-i un sfârșit,
Pentru omul ce întruna, în necaz sus a privit.