Omul

Din lutul modelat de Creator,
Cuminte și umil la început,
Cine-l credea vreodată sfidător
Pe-acel copil cu chip strălucitor
Cu sufletul de slavă străbătut?

Cine-l credea capabil să trădeze
Să mintă, să înjure, să ucidă
Să-și inventeze mii de ipoteze
În cel mai negru fel să se păteze
Părea o fire blândă și timidă...

Dar totuși, firea asta este omul
Amară, rea, perversă și nebună
Iubește bezna grea, ci nu lumina
Și-ascunde în tăcere, bine, vina
Și locuiește trainic în minciună

La început, așa de pur și sfânt
Când proaspăt scos din mâinile Iubirii
Privea nedumerit înspre pământ,
Și-a destrămat al slavei scump veșmânt
Și s-a-mbrăcat în straiele robirii.

Nu s-a schimbat din rău lui, în bine
Nici azi, când stă să vină Dumnezeu!
Trăiește în aceeași grea rușine
Cu-aceleași gânduri rele și meschine
Alimentându-și blestematul eu...

Și știe omul despre cele sfinte
Cunoaște tot ce trebuie știut!
Dar a ales să fie dinte pentru dinte
Pe Dumnezeu nu vrea să-L reprezinte
S-a resemnat în rolul de "căzut".

El trebuia să fie dragoste și milă
Și să iubească frați, dar și dușmani
Dar și-a luat un chip ciudat de silă
Și-a omorât chiar latura umilă
Și acum aleargă numai înspre bani.

Ce-a devenit creația supremă!
S-a transformat în fals, contrafăcut...
Își poartă mândră, ura, ca emblemă
În fiecare zi devine mai extremă
Pe sine însuși omul, s-a vândut.