Om bogat, om sărac

Se spune că trăia odată
Pe o ulicioară dintr-un sat
Într-o casă mare şi bogată
Un negustor vestit, bogat…

Avea de toate omu-n casă
Covoare scumpe şi perdele
Odăi cu geamuri luminate
Şi moi fotolii şi lăicere.

Trăia în mare bogăţie,
Pământuri bune, roditoare,
Avea livezi, ogoare, vie…
Şi lângă casă trei hambare.

Avea în grajduri şi cai şi boi
Şi păsări multe-n curte
În munţi avea turme de oi de oi
Şi vaci cu lapte multe.

Avea de toate, slujitori,
Avea fecior în casă,
Copii deştepţi, ascultători
Soţie prea frumoasă.

Bani?… Avea atât de mulţi
De nu-i putea socoate,
Avea şi aur şi argint
Şi multe nestemate.

Toată lumea îl lăuda.
Avea putere, slavă…
Dar linişte nu prea avea
În inima-i bolnavă.

De gânduri veşnic chinuit,
Mereu de o întrebare:
„De ce eu nu sunt fericit
De ce nu sunt eu oare?

De ce mi-e sufletul tot greu
Şi inima mă doare?…
Eu nopţi la rând adorm cu greu,
De ce n-am pace oare?…

De ce mi-e viaţa negru chin,
De ce-s cuprins de frică?
Îmi stă în ochi ca şi un spin
Vecinul meu Mitică.

Un amărât de pantofar –
Ce de copii, o droaie!
Stau ca ştiuleţii în hambar,
Cu toţii-ntr-o odaie.

Dar nu-l văd veşnic supărat,
Parcă ar avea de toate
Şi umblă, zici că-i împărat,
Cu haina ruptă-n coate.

Nu prea ştie ce e banul
Trăind de azi pe mâine,
Toată ziua cu ciocanul
Câştigă-un colţ de pâine.

Dar umblă-ntr-una fluierând
Câte-un vers, câte-o cântare
Şi chiar atunci când e flămând
Se duce la-adunare.

Şi nu se plânge nimănui
De nici o supărare,
Dar lasă că am să-i pui
Io pacea la-ncercare.”

Negustorul se apucă
Şi umplând cu bani un sac
Se porni ca să-l şi ducă
Drept plocon la cel sărac.

„Măi vecine… Măi Mitică,
M-am gândit că fiind sărac,
Copii mulţi şi casa mică,
Ţi-am adus bani, uite-un sac!

Faci cu ei ce crezi că-i bine,
Că-s bani mulţi, sacul e plin,
Eu te rog să-i iei vecine
Căci ţi-i dau ca bun creştin!”

„Ca un creştin, zici vecine?
Da, ce-i drept… sunt cam sărac,
Cred că o să-mi prindă bine
Bănuţii din acest sac!”

A doua zi de dimineaţă
Lui Mitică cel vesel din fire
I se putea citi pe faţă
Doar tristeţe şi mâhnire.

Mai toată noaptea nu dormise,
Doar banii îi stăteau un cap,
În gând deja şi plănuise
Să-şi facă-o casă ca-un palat.

Iar cu restul ce rămâne
Va cumpăra şi un ogor
În care semăna-va grâne…
De bogăţii simţise dor.

Şi-astfel uită de rugăciune,
De cele sfinte şi de post,
Nu-l auzeau cu vorbe bune,
Nici la biserică n-a fost.

Nu mai cânta cântări de slavă
Pe loc uită de Dumnezeu.
Zicea-i că e răpus de boală
Sau bântuit de vreun duh rău.

Se bucura nespus bogatul
De pantofarul necăjit.
Şi îşi zicea în gând: „Să vadă satul
Cât poate fi de pocăit…

Un om care a strâns avere,
Un om cu buzunarul plin,
Va fi de toate-n viaţă, vere
Dar niciodată-un bun creştin!”

Dar scurtă-i fuse bucuria.
A doua zi cum asculta,
Mai să-l cuprindă nebunia:
Mitică vesel fluiera…

„Ce-ai făcut cu banii mei?” –
Întrebă cuprins de supărare
„Ţi-am dat un sac cu mii de lei,
Tu n-ai făcut nici o schimbare!”

„Ba da am făcut. Şi-ncă ce schimbare!
La început banii mi-au fost dragi,
Că m-a prins Satana la strâmtoare,
Dar eu i-am dat la cei săraci.

La cei mult mai săraci ca mine
Să aibă pâine pe doi ani.
Şi să mai ştii, dragă vecine,
Că am scăpat de drac şi bani!

Căci banu-i bun doar cu măsură,
De stăpânit e foarte greu
Şi nici nu ştii când el ţi-l fură
Din inimă pe Dumnezeu!”