Obosit îți este gândul

Obosit îți este gândul, ce aleargă-n visul tău,
Unde vrei să n-auzi șoapte, ce-s strigate de cel rău,
Aducându-ți doar durere, uneori ce-ți copleșește,
Inima... de el ce fuge, când pe cale-l întâlnește.

Obosit îți este pasul, care urcă azi încet,
Obosită ți-e bătaia, ce se zbate-n al tău piept,
Obosită-ți este mâna, ridicată ce-a fost sus,
Căci tu ți-ai pierdut nădejdea, dăruită de Isus.

Stropi din clipele-ntâlnite, umezesc obrajii tăi,
Vremurile ce-s venite, ele-ți fac umerii grei,
Te scufunzi în gârbovirea, ce-o ascunzi tu clătinând,
Mersul tău pe-această cale, ce-i lovit mereu de vânt.

Inima-ți întrebi întruna, de ce plânge și se zbate,
Visului o întrebare, azi îi pui... de ce-i departe,
Ne-nțelese îți sunt toate, ce le simți... ce le trăiești,
Și adâncă ți-e privirea-n care astăzi rătăcești.

Ooo... dar astăzi îți vorbește, cineva ce ți-a văzut,
Ale tale răni rămase, de-un trecut ce n-a trecut,
Ce-i prezent el lângă tine, ce te-apasă clătinând,
Inima și-a ta ființă, în ascuns chiar și-al tău gând.

Și-Acel cineva azi ție, o minune îți arată,
Căci ar vrea pe drumul vieții, să îți fie vindecată,
Rana care-i nevăzută, de acei din jurul tău,
Rana care-i cunoscută, doar de El... de Dumnezeu.

Și-a Lui mână ce odată, pe o cruce și-a întins,
Azi din nou o-ntinde Domnul, ca tu să nu fii învins,
De puterea cea străină, ce mereu te urmărește,
Zi de zi, clipă de clipă, ne-ncetat te obosește.

Astăzi inima-ți cuprinde, cu acea nemărginită,
Dragoste... căci a văzut-o, cât ea este de rănită,
O atinge cu iubire, îi dă ei azi vindecare,
Căci Acel ce o iubește, este milă... îndurare.

Lasă ușa azi deschisă, căci Acel ce va intra,
Nu rănește niciodată, este Cel ce îți va da,
Bucuria mântuirii, și alesele comori,
Care sunt neprețuite, sunt a cerului valori.