Oasele albe din văile neamului

Dă din adânc umbrei mele, Doamne, sau din înalt
grăsimea jertfelor întru neprihănirea de neam.
Inimile să li se facă de om, din bazalt,
căci singur, putere nu am.

Mişcă Tu carul mare al gândului din nopţile reci,
întoarce-l cu osia înţepenită spre Tine.
Poporul meu stă pe ziduri de ură când treci.
Mi-e frică pentru el şi mi-e ruşine.

O solie dă-mi, învestitura Cuvântului Tău, poezia
care să ridice morţii cei vechi, să le redea
ţara din cer cu pomii, iarba, câmpia
pe care acum nu le mai pot vedea.

Şi ploaia binecuvântării Tale, mană, inimă sfântă
pătrunsă de fiecare până la sângele ei, până la vin
din cină de taină, până la azima trupului, frântă
de care toate, Doamne, se ţin.

Când va pricepe poporul acesta al meu, când va intra
în adâncimea şi înălţimea Cuvântului mântuitor?
Pune-le Tu în mână, pulsândă, inima Ta
ca o oglindă, să se vadă când mor.

Poate se vor întreba atunci, poate vor respira
altfel, cu plămânii cerului, cu nările lui,
şi vor învia, Doamne, vor învia
oasele albe din văile neamului.