Oare cineva m-aude?

Oare cineva m-aude, când eu strig în miez de noapte? ,
Oare cineva îmi știe, teama... când acele șoapte,
Ce-mi șoptesc, ce-mi spun întruna, că în viață sunt pierdut,
Mi-aduc mare deznădejde, clătinare îmi aduc.

Oare cineva îmi știe, gândul ce-mi dă tulburare,
Ce-mi aduce-n zi și noapte, numai clipe de-ntristare,
Oare cineva îl știe, Doamne oare Tu îl știi,
Spune-mi ca să pot eu astăzi, să rămân printre cei vii.

Spune-mi de îmi vezi ființa, ce aleargă înspre Tine,
Obosită pe cărarea-n care pașii sunt suspine,
Obosită și de vântul, peste ea care-a bătut,
Și de-al vremurilor vreme, ce pe cale-a cunoscut.

Ooo... Isuse, Tu din ceruri îmi auzi azi glasul meu? ,
Dar a mea privire Doamne, ridicată ea mereu,
Către cer, cerând întruna, îndurare... mila Ta,
Oare-o vezi, te rog Tu spune-mi, de vezi lacrima din ea.

Oare cineva-mi cunoaște, starea grea... apăsătoare,
Oare cineva îmi știe, ran-adâncă ce mă doare,
Ooo... Isuse doar Tu Doamne, poți astăzi a-mi alina,
Suferința și durerea, care-mi este-atât de grea.

Doamne inima îmi este, astăzi ea așa zdrobită,
Lacrimile nu-s vazute, dar ea plânge-n orice clipă,
Vremurile au uscat-o, și bătaia i-a oprit,
Timpul greu de suferință, peste ea ce a venit.

De ce strig fără răspunsuri, oare glasul s-a pierdut,
Într-un gol cu începutul și sfârșitul neștiut,
Unde oare el ajunge, înapoi de nu mai vine,
Glasul care are astăzi, strigătul doar în suspine.

Așteptând de-atâta vreme, simt cum Doamne eu mă sting,
Ramurile înverzite, se usucă-ncet se frâng,
Frunzele luate-s astăzi, de un vânt duse-n pustiu,
Sunt uscat... fără speranță, sunt cum nu am vrut să fiu.