O zi de încercare

Era-ntr-o zi de iarnă, când soarele cu dinţi
Îşi arăta caninii printre copaci albiţi.
Zăpada era mare şi gerul te-ngheţa,
Dacă erai afară când vântul greu sufla.

La streşine de case vedeai ades curgând
Câte un strop de apă, pe loc şi îngheţând,
Iar soarele, semeţul, nu mai avea putere
Cu frigul rău să lupte din lumea lui de stele.

Toate-şi au vremea-n lume şi timpu-l prevăzut
De Dumnezeul veşnic care le-a conceput.
Iar fluxul vieţii curge înaintând aşa
Cum Dumnezeu voieşte pentru lucrarea Sa.

În casă, unde am stat, cu cele patru flori,
- Copiii dăruiţi mie de Creator -
Erau doar trei-năuntru, în iarna cea geroasă
Şi s-au gândit s-aprindă o lumânare-n casă.

Dar focul nu întreabă de mic ori mare e
Cel care joc îşi face din flăcări galbene.
El mistuie îndată tot ce-ntâlneşte-n cale
Şi-n urma lui cenuşă rămâne doar, şi jale.

Pe masă, la fereastră, era o lumânare
Ce aştepta să fie ea pusă în lucrare.
Şi-ndată băieţaşul locuitor din casă
Încercă s-aprindă făclia de pe masă.

Pe când mergea copilul cu flacăra în mână
Se arse din greşeală şi rana îl dărâmă.
Din pricina durerii scăpă focul pe masă
Se-ncinse patu-ndată cât şi întreaga casă.

Se înteţeşte focul precum într-un vulcan,
Iar trosnete răsună cu zvon de uragan,
Ardeau deja şi patul şi uşa-alăturată,
Fotoliul în care cea mică-a fost culcată.

Nimeni n-a fost în stare s-o scoale pe mezina
Căci fumul şi căldura o-nconjurau întruna,
Zadarnic fiul casei, ce-avea numai trei ierni,
Lupta ca să o scoată din aprigul infern.

Focul se-ntinse iute şi casa era-n flăcări,
Iar sticla în ferestre pocnind în mii de ţăndări,
De fumul gros aproape nu mai vedeai nimic.
Atunci băiatul, care aprinse focul mic

A tras-o pe mezina care dormea ca moartă
A scos-o, reuşind prin foc să-şi facă poartă.
Dar altceva-i aici mai important de spus,
E vorba de minunea ce a venit de sus.

Precum acei trei tineri din cuptorul de foc
Au fost salvaţi şi-aceştia acum, în acest loc.
Căci Dumnezeu din ceruri un înger a trimis
Şi el i-a scos afară din focul cel încins.

Domnul e pretutindeni când slobozim oftat,
Chiar dacă câteodată se pare c-a uitat,
El ştie tot ce face şi când te lasă jos
Acolo-n deznădejde, bătut, zdrobit, ghebos.

El are-un plan aparte; aici jos pe pământ
Domnul ne curăţeşte de tot ce nu e sfânt
Ne arde în cuptoare, ne spală-n a Lui sânge
Şi în curând de-aicea, Stăpânul ne va strânge.

O, Doamne, ce e omul, ca praful de pe drum
Ce fost-a ridicat de Tine, Tată bun,
Iar când ajunge focul de el a se atinge
Din nou în praf se-ntoarce, când viaţa i se stinge.

Acesta este omul creat; jos pe pământ
Iar noi avem viaţă prin mila Celui Sfânt.
Căci dacă n-ai fi Tu cu braţul Tău puternic
Întreaga Lume Doamne, ar fi în întuneric.

Îţi mulţumesc, Stăpâne, de Fiul Tău iubit
Căci pentru mine, Tată, pe cruce a murit,
Cât despre mine Doamne, eu şi cu casa mea
Doresc să Te urmez până Te vom vedea.