O tristețe-atât de-amară

O tristețe-atât de-amară, inima azi mi-a cuprins,
Ea vrea sufletul să-mi vadă, la pământ răpus... întins,
Vrea s-aud-o hotărâre, ce-i pripită s-o rostesc,
Dar nu pot, că este vie-acea prezență ce-o iubesc.

Vrea să îmi aplec privirea, să privesc numai în jos,
Dar s-o dezlipesc de ceruri, eu nu vreau că-i prea frumos,
Cel ce mâna își întinde, înspre mine când mi-e greu,
Cel ce nu mă părăsește, e cu mine El mereu.

Vrea-n mocirlă să-mi scufunde, sufletul... ființa mea,
Mă pândește-acea tristețe, care-i uneori prea grea,
Mă apasă, mă împinge, într-o valea-ntunecată,
Căci ar vrea a mea ființă, să o vadă-n lanț legată.

E-o tristețe-atât de-amară, ce ar vrea s-o beau mereu,
Dar n-o beau căci a mea hrană, este din cuvântul Său,
Care viața-mi îndulcește, când tristețea-n faț-apare,
E cuvântul ce-mi aduce, fericire-n întristare.

Ea mă urmărește-n ziuă, și în noapte-i după mine,
Sufletul vrea să-mi inunde-acea tristețe în suspine,
Dar eu nu o bag de seamă, înainte doar privesc,
Spre-acea Țară minunată, unde azi călătoresc.

Astăzi vreau să-i spun tristeții, că sunt plin de bucurie,
Chiar de-mi stă mereu aproape... . Cel ce-i Domn în veșnicie,
E în inimă întruna, și vre-o dată ea nu poate,
Să-mi cuprind-a mea ființa, cu-ale ei deșarte șoapte.

Uneori este vicleană, căci din cel viclean ea vine,
Îmi oferă frumusețea, care nu este divină,
Este una pământească, ce-i urmată de-ntristare,
De-o-ntristare ce-i ascunsă, în plăcerile murdare.

Vreau să-i spun să nu mai meargă, ea în fața mea nicicând,
Pasul meu de Cel ce-i veșnic, e păzit pe-acest pământ,
Bucuria ce-i în mine, să mi-o ia... nu va putea,
Căci de Domnu-adânc sădită, a fost ea-n inima mea.