O SĂ-ŢI PARĂ RĂU

O SĂ-ŢI PARĂ RĂU

O să-ţi pară rău odată
Pe-ale vieţii căi umblând
Pentru floarea scuturată
Pentru pasărea vânată
Cu al lăcomiei gând.

O să-ţi pară rău, ştiu bine,
După-al tinereţii vis,
După razele senine
Care n-au găsit la tine
Liniştea din Paradis.

O să-ţi pară rău de anii
Ce s-au stins ca un suspin
Cu zadarnice strădanii,
Cu uitatele Betanii
Ce s-au dus şi nu mai vin.

O să-ţi pară rău de paşii
Rătăciţi pe-o cale rea
Când ai stat în rând cu laşii
Ca Pilat şi ca sutaşii
Ce-au rostit osânda grea.

L-ai trimis şi tu la moarte
Pe al vieţii Domn ceresc.
Şi apoi ai stat departe
De-ai Săi fii, prin gând şi fapte
Care-n veci de veci vorbesc.

Tu L-ai pus la îndoială
Că-i primea şi pe tâlhari.
N-ai dorit a crucii şcoală,
Ci ai preferat cu fală
Viaţa de senzaţii tari.

O să-ţi pară rău de toate
Câte-aici ai risipit:
Frumuseţe, sănătate,
Şi hăinuţele curate
Care ţi s-au dăruit.

O să-ţi pară rău de viaţa
Cea trăită-n desfătări
Ce ţi-a dat în riduri faţa
Cu dispreţ pentru povaţa
Infinitei Îndurări.

Tu n-ai vrut s-auzi chemarea
Mielului ce S-a jertfit.
Ţi-ai urmat ursuz cărarea
Care ţi-a adus pierzarea
Ce nu are-n veac sfârşit.

O să plângi cândva Iubirea
Ce-a venit spre-a suferi.
Şi-ai să strigi cu toată firea:
„Iartă-mi Tu nelegiuirea!”,
Însă în zadar va fi.