O inimă zdrobită

Inimă ce ești zdrobită, de atâta suferință,
Arzătoare... grea săgeată, a lovit a ta ființă,
Te-a răpus pe-adânc de vale, să te-neci tu în suspin,
O mai multă vreme care, are-un gust ca de pelin.

Te târăști în oboseala, ce-a cuprins sufletul tău,
Așteptând sa se sfârșească, timpul ce-i atât de greu,
Dar tu spui mereu în taină, bucuria îți va fi,
Când a ta călătorie, pe pământ se va sfârși.

N-ai puteri să mai ții mâna, sus să fie ridicată,
Nici privirea ce îți este, azi pe cale aplecată,
Gânduri ai atât de multe, dar în toate... o dorință,
Să pășească-n începutul... cel divin a ta ființă.

Urci cu greu încă o treaptă, care Domnul ți-a cerut,
Dar îți dai toată silința, căci tu vrei atât de mult,
Să ajungi unde ți-e gândul, zi de zi, noapte de noapte,
Ce mereu astăzi se-ascunde, de-a-ntunericului șoapte.

Chiar de ești astăzi zdrobită, inimă să bați mereu,
Pentru Cel ce mângâiere, ți-a adus când ți-a fost greu,
Pentru Cel care și astăzi, știe-a ta durere mare,
Și coboară să-ți aducă, ție El o vindecare.

Mângâie cu a Sa mână, inima care suspină,
Pune-n ea a Lui iubire, ca mereu sa fie plină,
De o pace negrăită, ce o simți tu uneori,
Căci iubirea, pacea sfântă, sunt divinele comori.

Chiar de ești fără putere, cum tu spui astăzi mereu,
Ți-o va da, căci o putere, vine de la Dumnezeu,
Te iubește cu-o iubire, care margini ea nu are,
Nici sfârșit, nici îndoială, este fără de hotare.

Te va întări pe tine, căci tăria-i Dumnezeu,
Cel ce l-ai ales odată, ca să-ți fie El mereu,
Împărat... Stăpânul care, azi El nu te va lăsa,
Inimă ce ești zdrobită, El te poartă-n mâna Sa.