O gură zbuciumată

Ooo... tu gură zbuciumată, apa tulburi tu mereu,
Ridici valuri peste valuri, și aduci un timp ce-i greu,
Peste-acei ce te-nconjoară, peste cei ce s-au rugat,
Pentru tine, și întruna-n rugăciune te-au purtat.

De ce tu nu stai de veghe, pe flămânzi să îi hrănești,
Cu-acea hrană care vine, doar din slăvile cerești,
De ce-arunci peste ființe, doar cuvinte de durere,
Când Isus îți cere gură, să vorbești cu mângâiere.

De ce te deschizi în fața, celor ce te-au ascultat,
Celor ce odată gură, de la tine-au învățat,
Dar acu mereu deschisă, ești de vorbe de mânie,
Care lasă-n urmă lacrimi, clipe seci de bucurie.

Lasă doar amărăciune, vorbele în urma lor,
Rănesc aripi ce-s deschise, și se luptă ele-n zbor,
Căci le-a fost frânt chear și zborul, care-a fost și el mai greu,
Dar acu... privește gură, cum el stă pe loc mereu.

Stai mai mult gură închisă, nu vorbi tot ce gândești,
Căci de la o bună vreme, tu întruna doar rănești,
Domnul cu a Lui vorbire, chear mustrând a mângâiat,
N-a rănit acele inimi, ce pe cale au luptat.

Stai de veghe-ntotdeauna, cum a stat Acel ce-i sfânt,
Lasă-n urma ta tu gură, doar zidire pe pământ,
Și de ai rănit vre-o dată, tu iertare cere-ndat',
Ca să fii un vas de cinste, nu un vas care e spart.

De spărturi e plin pământul, dar tu gur-ai fost aleasă,
Ca să-i fii sfântului Mire, într-o zi a Lui mireasă,
Să-ți căiești a ta vorbire, ca să fii gură iertată,
Cu acei răniți de tine, să rămâi tu împăcată.