"O, Doamne, nu-s chiar eu?!"

Cinam cu Tine-n noaptea cea neagrã, zbuciumatã
În ceasul despãrtirii cel blestemat si greu,
Când ne-ai vorbit, Isuse de dragostea trãdatã
Si mã-ntrebam: "O, Doamne, nu sunt acela eu?!"

Atâtea vorbe grele de pizmã si-acuzare
Tot mai semet se 'naltã, în adunãri, mereu,
Se cautã proscrisii, se cere-o condamnare,
Dar, vinovatul, Doamne, o oare nu-s chiar eu?!

Nu-i foc în rugãciune, nici harul de-altãdatã,
Ci forme de fațadã și duh de fariseu,
Și stau mâhnit sã caut credința lepãdatã
Și, totuși, Doamne, oare, nu-s vinovatul eu?!

Sunt frați în suferințã, e jale și durere
Și mã întreb:" O, Doamne, cine-a pãcãtuit din greu?"
Dar, iar, mi-arãți, Isuse-n pripita mea gândire
Cã vinovatul, totuși, nu-i altul, ci-s chiar eu.

Învatã-mã, o, Doamne, sã Îți cunosc iubirea
Cã Tu ai suferit, cândva, în locul meu;
Modelul Tãu mi-l lasã sã-mi rãstigneascã firea
Sã pot sã iert, sã rabd, ca Tine-acum, și eu.

Dã-mi harul umilinței, cãinței și-mpãcãrii
Și lasã-mi dragostea cea Vie, Dumnezeu
Sã pot, umil, sã port mesajele salvãrii
Ca-n Cer sã stau cu Tine și-aleșii Tãi, și eu.

Amin