Nu ştiam nimic de Tine

Nu ştiam nimic de Tine, când Ţi-am ascultat chemarea,
Dar întrezăream în Tine marea mea realizare.
Parcă se trăgea în lături o perdea şi, după zarea
Sclipitoare, altă lume se părea că îmi apare.

Trebuia să fiu acolo, să păşesc chiar eu în zare,
Să respir văzduhu-acela, să văd lumi ce Ţi se-nchină,
Să văd îngeri, s-aud corul proslăvindu-Ţi chipul care
Nu oricum se revelează, ci doar pe acea colină.

Mai târziu, în cursul vieţii, prin a umbrei morţii vale,
Când în jurul meu nimica nu-mi asigura scăpare.
Am strigat la Tine, Doamne ,şi Tu mi-ai croit o cale.
Şi-am ştiut: în strâmtorare Tu Te proslăveşti mai tare!

În vâltoarea luptei vieţii şi în focul de-ncercare,
Eu am învăţat, o, Doamne, să mă sprijinesc pe Tine.
Ce minune, când la jugu-mi Tu eşti Cel ce tragi mai tare!
Nu-i mai mare bucurie decât Tu să fii cu mine.

De aceea, când viaţa mult prea lină mi se pare,
Parcă îmi doresc necazul, prigonirea, sărăcia.
Fiindcă-n ele Îţi descoperi Faţa Ta strălucitoare.
Şi-atunci Te cunosc pe Tine şi începe Veşnicia...