Nu numai gloata, Doamne, ci şi eu

Când citeşti atent Scriptura şi te laşi pe gânduri dus,
din dorinţa de-a pătrunde înţelesu-n rânduri pus,
Rătăcind printre mistere, câteodată apelezi
la repere pământene, încercând ce-i scris să vezi.
Să luăm, ca de exemplu, din Ioan un mic citat,
care însă te-ameţeşte cât de-ntins e şi bogat.
Spune Ioan că de s-ar scrie tot ce Domnul a lucrat
când S-a-nveşmântat în carne să ne scape de păcat,
N-ar cuprinde nici pământul, cât e el de-ntins şi lat,
cărţile-n care s-ar scrie ce-a făcut El şi ce-a dat.

Cugetam cu ani în urmă la versetul cu pricina,
când goneam în miez de noapte înspre casă cu maşina.
...să pui carte lângă carte... şi volum lângă volum,
până umpli casa, podul, tinda, curtea până-n drum...
...să umpli apoi şi strada şi pe-a ta şi celelalte,
tot oraşu-n care stai şi pe cele-nvecinate...
Asta-nseamnă că mulţimea ajutată de Isus
umplea tot Ierusalimul, ţara-ntreagă-n jos şi-n sus.
N-a rămas cămin în care darul bunătăţii Sale
să nu fii intrat să-aducă izbăviri de chin şi jale...

Printre pomii ca soldaţii, străjuind şoseaua mare,
luna-şi flutura mantia de lumină şi splendoare.
Maşina grăbea-nainte, ca şi calul ce presimte
că se-apropie de casă. Iar mie-mi sunară-n minte
glasuri clocotind de ură, ce strigau turbate-n cor:
„La moarte Isus pe cruce şi dă-ni-L pe trădător!"
Eu, pe-a gândului aripă, cu suflet întretăiat,
cugetam privind norodul ce urla învolburat:
Câţi din cei ce bat acuma cu furie din picioare
n-ar fi stat ologi pe şanţuri, de nu da El vindecare!
Câte mâini ce strâng spasmodic pumnul către Cel Preasfânt
n-ar fi stat şi azi ca lutul, făr-al lui Isus cuvânt!
Câţi din ochii plini de ură ce se-ndreaptă către El
n-ajungeau aicea dacă nu le da lumină El!
Câte guri ce-L osândesc n-ar fi stat pe viaţă-nchise,
dacă Cel scuipat de ele nu le-ar fi făcut deschise!
De nu le-nmulţea El pâinea, prin cuvântul Său blajin,
câţi din ei puteau să urle azi cu-obidă şi venin?
De nu curăţa El lepra, câţi s-ar mai fi prezentat
să strige lui Isus moarte, în loc de „Vai, necurat!"?

Galopând întins, maşina, ca să se distreze - poate,
a stârnit nişte jivine, care fugind speriate,
m-au trezit dintru visare. Tresărind, m-am scuturat,
şi pe-a firului gândire, cald, o voce m-a-ntrebat:
„Crezi că numai gloata-aceea s-a purtat aşa cu Mine,
să Mă dea la moarte-n urmă după ce i-am făcut bine?
La ologi le-am dat picioare, pe care le-au folosit
ca să vină la Golgota şi să fiu batjocorit.
La cei muţi le-am dat grai iară, dar ce trist, ei l-au uzat
ca să-Mi strige şi mai tare: «Să fie crucificat!»
Da, ei au făcut aşa; dar eşti tu deosebit,
de eşti mâniat pe ei? Tu nu M-ai batjocorit?
Ce faci tu cu timpul care ţi l-am dat să Mă slujeşti?
Cauţi oare-a Mea plăcere, sau pe-a ta s-o împlineşti?
Orice lucru mic sau mare, rău sau bun în ochiul tău,
dacă-l faci că-ţi place ţie, nu că-l vreau Eu, Dumnezeu,
este darea Mea la moarte, vechiul strigăt la Calvar:
«Nu Isus, ci vrerea mea, pe Baraba, pe tâlhar!»
De când te-am chemat la Mine, nu mai cheltui pe tutun
sau plăceri lumeşti scârboase. Spune-Mi: banii ce-ţi rămân
Mi-i aduci-napoi la Mine? Sau pe lux îi cheltuieşti?
Fiecare ban pe care în confort îl risipeşti,
este strigătul de gloată: «Pe Baraba îl vreau viu,
pofta mea vreau să trăiască, de Isus nu vreau să ştiu!»
Când ţi-am dat iertarea sfântă de greşeli şi de păcate,
ai primit-o-mpodobită cu puteri nemăsurate
de-a ierta la fel ca Mine. Deci, când nu acorzi iertare,
pe Mine Mă pui pe cruce, ca să ai tu liberare".

Firmamentul se găteşte în splendide roze straie,
maiestuos croite-anume din a soarelui văpaie.
Toate, parcă şi maşina, domolindu-şi puţin goana,
se mirau de frumuseţea cerului şi panorama.

Noaptea se-nnecă-n uitare, însă îmi lăsă în minte
parcă şi mai viu tabloul şi vedenia dinainte.
Dar, dacă de prima dată gloata rău mă indignase
că-L dădu pe Isus morţii şi-un tâlhar eliberase,
Lucrurile sunt schimbate, pot să spun, complet acum,
după ce-am văzut că nici eu cu nimic nu sunt mai bun.

O, Isuse, mi-e ruşine, mi-e şi frică... mi-e de toate,
căci prin felul meu de viaţă, eu Te dau mereu la moarte.
Tu-ntrebai şi zi, şi noapte: „Tată, ce îţi place Ţie?"
Eu, din zori şi până-n noapte, fac mai tot ce-mi place mie.
Doar un tron şi-o cruce este: voia Ta şi voia mea.
Voia Ta în mine-i tronul, voia mea e crucea Ta.
Şi când mă gândesc la fraţii pe care îi ocolesc,
nu din prea multă iubire, ci pentru că nu-i iubesc,
Mă-nfior, căci ocolindu-i, eu pe Tine Te evit,
strigând la un loc cu gloata: „Isus fie răstignit!"

Doamne, după câte daruri mi-ai dat din belşug mereu,
lasă-mi azi, Te rog, pe-acesta, de-a-l descoperi pe „eu",
de-a primi lumina-n care văd că orice voie-a mea
este darea Ta la moarte, da, chiar lepădarea Ta.
O, ajută-mă de-acuma să mă lepăd dar de mine,
căci sunt osândit la moarte pe Golgota chiar de Tine.
Tu m-ai blestemat cu totul, când m-ai pus pe lemn la cruce,
şi-unde pot sfârşi eu dacă după ce-mi place m-oi duce?
Doamne, clipa asta sfântă în care m-ai cercetat,
fie să se-ntoarcă astăzi la Tine cu rod bogat.
Fă-mă s-aleg totdeauna sfânta-Ţi voie şi plăcere,
predându-Ţi în întregime viaţa mea şi-ntreaga-mi vrere.