Nu lăsa ca să mă ude

Nu lăsa ca să mă ude, ploaia vieții nemiloasă,
Să nu stingă dorul care, mă conduce el acasă.

Nu lăsa ca să mă bată, vântul care-i nemilos,
Să nu-mi spulbere speranța, drumul de m-ar duce-n jos.

​Nu lăsa ca să se piardă, urma-n pasul de țărână,
Când în noaptea cea mai neagră, caut stropul de lumină.

​Să nu-mi fie greu nici, sub povara de suspin,
Iar în cupa vieții mele, să nu fie doar pelin.

Ține-mi inima curată, ca un cer de primăvară,
Până când lumina sfântă, în pridvor o să răsară.

​Nu lăsa să mi se stingă, focul dragostei din piept,
Chiar de-i drumul meu cu spini, eu aleg să fiu doar drept.

​Să-mi am vorba cu blândețe, și privirea-n mângâiere,
Să preschimb în biruință, orice urmă de durere.

Și-ntr-o zi de sărbătoare, când cărarea se termină,
Să trec pragul către casă, îmbrăcat tot în lumină.

Nu lăsa ca oboseala, gândul să-mi îngenuncheze,
Când se va sfârși povestea, inima să îmi vegheze.

Să privesc în urmă iarăși, peste văi și peste creste,
Și să văd cum prin furtună, Tu mi-ai scris o altă veste.

​Să nu las în a mea urmă, nici-un ghimpe, nici-o ură,
Ci doar brazda semănată, cu o blândă mână pură.

Iar când inima va bate, ultimul ei ritm sub soare,
Să mă simt ca o petală, ce se-ntoarce într-o floare.

​Nu lăsa să-mi fie teamă, de-nserarea ce coboară,
Căci în suflet port mireasma, de eterna primăvară.

Mă încred în Tine, Doamne, și în dorul care duce,
Către pacea de la capăt, care veșnic e doar dulce.
Amin