Nu-i prea mult...

Nu-i prea mult...

Nu –i prea mult să mai înalţi o rugăciune
La tronul de-ndurare al Părintelui slăvit
Îţi va fortifica fiinţa, te va scăpa de slăbiciune
Va-nviora şi inima învăluită-n uscăciune
Vei intona al bucuriei imn că El te-a izbăvit.

Nu-i prea mult să mai primeşti în casă
Pe obositul călător, flămând şi însetat
Să-i dai din roadele bogate de pe masă
Apoi să-i spui de viaţa veşnică, frumoasă
Ce-o poate dobândi prin Cel crucificat.

Nu-i prea mult să te opreşti în calea
Unde căzutu-nsângerat strigă: "Ajutor!"
Să pui balsam pe răni s-alini şi jalea
Să cucereşti tot ce produce nepăsarea
Să te asemeni cu samariteanu-ndurător.

Nu-i prea mult să mai deschizi Scriptura
Să te-adânceşti în tainele-i sublime
Să te-ntăreşti, să-ţi primeneşti făptura
Apoi vei înţelege şi vei accepta ruptura
De orice patimă, de neveghere şi iuţime.

Nu-i prea mult să mai întinzi o mână
În semn de împăcare cu cel ce te-a rănit
Să dai iertare chiar de nu eşti tu de vină
Căci doar aşa vei fi şi sare şi lumină
Şi vei glorifica pe Cel ce fost-a răstignit.

Nu-i prea mult să mai araţi cărarea
Ce depărtează de sfidare şi ruşine
Celor ce încă n-au primit chemarea
Ce poate oferi la toţi SALVAREA
Să scape de strâmtorarea care vine.

O, nu-i prea mult şi nu va fi nicicând
Să-ţi împlineşti cu demnitate datoria
Să răspândeşti aromele iubirii orişicând
Stindardul Evangheliei oriunde înălţând
Şi-aşa vei întări cu fapte mărturia.


ti/2005