Noi doi și infinitul...

Mi-e trupul încercat de suferință,
Mi-e sufletul ades înlăcrimat,
Dar mulțumesc cu-ntreaga mea ființă
Lui Dumnezeu, ce-n duh mi-a pus credință
Și Fiului, ce viață-n El mi-a dat!

Mi-e tare greu! Ades în încercare,
Aș vrea să plec la casa Celui Sfânt,
Dar înțeleg că orice lăcrimare,
E-un plan de sus, un scurt popas în care,
Eu trebuie să ard pe-acest pământ!

Am fumegat ades, chiar spre pieire
Și-am încercat iubirea-I să n-o sting!
M-am ancorat de cer, nemărginire,
Un rug aprins născutu-s-a în fire,
Puteri mi-a dat amarul să înving.

În cercetări adânci, prin Duhul slavei,
Au apărut mai multe întrebări:
"De ce s-a dat un rol mai 'nalt otavei,
Să își dea floarea ca tribut, iar plevei,
Să fie răspândită-n patru zări?"

În meditări, primesc o revelație
Și înțeleg că timpul mi-e finit,
Că sunt infim, dar nu elucubrație,
Că Dumnezeu, în marea Lui creație,
Un drum curat spre cer mi-a hărăzit.

Și nu oricum, ci curățit de zgura
Ce m-a-nvelit atâția ani la rând!
În jar aprins, am lăudat cu gura
Și am udat cu lacrimi mari armura,
Ce-am îmbrăcat prin har și Duh Preasfânt.

Și ocrotit de coiful mântuirii,
Zilnic învăț să rabd pân-la sfârșit,
Privind la cruce, văd rodul iubirii,
Născut din altruism, rodul jertfirii,
Prin care cel ce crede-i izbăvit.

Adesea plâng și-acum, dar am credință!
Mă văd pășind, trecând peste Iordan,
Pot să zâmbesc cu-ntreaga mea ființă,
Căci stând în har, am pace, biruință
Și o speranță: Noul Canaan!

Te regăsești în versurile mele?
Adesea plângi în nopțile târzii?
Aș vrea să știi că dincolo de stele,
De boli, necaz și suferințe grele,
Există Dumnezeu, din veșnicii!

Privesc cu îndrăzneală răsăritul,
Privesc mai cu speranță spre apus,
Curând voi întâlni pe Preaiubitul,
Cât de frumos! Noi doi și infinitul!
La Tron de Har, eu fi-voi cu Isus!

Nu vrei să fii și tu, acol' cu mine?
Ce bucurii te-aşteaptă dragul meu!
Destul ai plâns în valea cu suspine!
Isus Cristos muri și pentru tine!
Împacă-te acum, cu Dumnezeu!

27/04/16, Barcelona -Lucica Boltasu